centrul orasului Wroclawcentrul orasului Wroclaw, partea vesticaDoi dintre cei 300 de pitici din Wroclaw

Anul trecut am avut ocazia sa merg la o conferinta in Varsovia. N-am apucat sa vad orasul decat din tramvai in drum spre si dinspre prezentari sau seara intre hotel si un bar sau un restaurant. Dar am ramas placut surprins de cateva lucruri: poti plati taxiul cu cardul, oamenii sunt prietenosi si mi se pare ca ne asemenam cu ei, orasul e o combinatie interesanta intre nou si vechi si, pe ansamblu, am avut un sentiment de familiaritate, de deja-vu. M-am simtit cumva ca intr-o Romanie mai bogata! Economic vorbind Polonia e binisor inaintea tarii noastre, dar polonezii pare mai bogati si cand vine vorba de atitudini si mentalitati, desi aici diferenta e mai mica. Dupa o asemenea experienta, cand am primit invitatia de a vizita Wroclaw in timpul Pastelui catolic, impreuna cu cativa prieteni din Berlin si Leipzig, n-am stat prea mult pe ganduri. Mai ales ca anul asta Wroclaw, impreuna cu San Sebastian – un idilic oras de coasta din nordul Spaniei la aproximativ 20 de kilometri de granita cu Franta – sunt capitale culturale europene.

2 cupluri – unul cu doi copii mici – si inca doi adulti pot avea oarece probleme cand isi cauta cazare impreuna desi orasul, cu o populatia de 634.000 de locuitori, ar putea avea rezerve. Nu ne-a iesit asa ca ne-am impartit in doua apartamente la 5 minute unul de celalalt. Unul l-am luat prin AirBnb si celalalt prin Booking.com. Preturile la cazare sunt rezonabile plecand de la 30-40 de euro pe noapte in functie de numarul de stele, dotari, distanta fata de centru si asa mai departe. Transportul in comun pare destul de bine pus la punct dar n-am avut ocazia sa il folosim prea des pentru ca apartamentele erau chiar in centru, acolo unde sunt si cele mai multe obiective turistice.

Wroclaw se afla in sud-vestul Poloniei la aproximativ 170 de kilometri de granita cu Germania si cam 350 fata de Berlin. Pana in capitala Varsovia sunt 365 de kilometri. Fata de München, Wroclaw e la mama naibii la peste 700 de kilometri dar cel mai ieftin tot cu masina ne-a fost sa mergem. Wroclaw are aeroport dar biletele, cel putin cele din München, nu-s teribil de ieftine. Am inchiriat deci o masina, ne-am luat prietenul din Leipzig si am pornit la drum catre Wroclaw. Polonia e in zona Schengen deci trecerea din Germania e insotita doar de indicatorul de pe autostrada care te anunta ca urmeaza sa intri intr-o alta tara. Daca drumul prin Germania e mai degraba autostrada, in Polonia el se transforma in drum express, deci benzile de urgenta lipsesc si exista doar din cand in cand spatii pentru opriri neprevazute pazite de acel haios indicator cu o silueta care sta in fata unei capote deschise (eu mi-l imaginez cascand de uimire sau de somn in fata motoarelor care se repara mai nou din calculator). Benzinariile sunt mai putin vizibile iar stalpii aia inalti cu sigla vanzatorului care se vad de departe pe alte meleaguri, sunt aici mult mai rari. Dar ele exista ascunse pe aici si pe dincolo – aveam sa observ la intoarcere dupa ce la dus fusesem convins ca polonezii au uitat de ele.

Pentru ca ne-am intalnit cu vechi prieteni in excursia asta am favorizat oarecum mic-dejunurile lungi, rasfatul la restaurant si discutiile pe masura. Deci nu am facut un tur foarte cuprinzator al obiectivelor pentru ca discutiile noastre erau obiective in sine. Plus sa ne hlizim inapoi la cei doi copii care ne insoteau. In contextul asta am ajuns in Wroclaw la apartamentul nostru in jur de 6 seara. Un tip simpatic, care rupea substantive pe germana, ne-a prezentat apartamentul si ne-a sfatuit unde sa parcam. Pentru ca urma Pastele ne-a dat si indicatii despre cum sunt deschise magazinele. Un lant de mici magazine are program generos, neasteptat de multe produse si e inchis foarte putine zile in an iar preturile sunt cam ca in Romania. De altfel cursul zlot-euro e apropiat de cursul leu-euro, diferenta fiind de mai putin de jumatate de leu. Am mers sa ne intalnim cu ceilalti prieteni care ajunsesera mai devreme si am facut o mica plimbare prin centru.

De-a lungul istoriei Wroclaw a fost parte din regatul Poloniei, Boemia, Ungaria, Austro-Ungaria, Prusia si Germania. Conform Wikipedia, orasul e unic in Europa datorita mixului de mostenire arhitecturala si se pot observa influentele prusace, austriece si germane. Cateva cladiri poarta amprenta arhitectilor modernisti germani. Cu alte cuvinte daca ai vizitat deja orase precum Regensburg, Nuremberg sau München (dar si altele) o sa vezi destule asemanari. Centrul orasului e destul de mare si e inconjurat, mai mult sau mai putin, de raul Oder si canalul Fosa Miejska, o ramasita dintr-un complex sistem de fortificatii al orasului construit candva in secolul 13. O particularitate a orasului e prezenta piticilor. Ei sunt mici statuete prezente prin tot orasul in diverse ipostaze. De la agatati de stalpi, pana la privind la televizor sau vorbind la telefon si culminand cu o intreaga orchestra de pitici undeva in partea de sud a centrului.

Primul pitic sau figurina, a aparut pe strazile orasului in 2001. El a comemorat Alternativa Portocalie, adica (o parte a) miscarea anti-comunista poloneza. Simbolul miscarii era chiar un pitic. Intr-un alt articol se spune ca e unul din putinele cazuri in lume cand un grup submersiv a fost onorat de autoritatile orasului. De fapt la doi ani dupa ce primul pitic a aparut, primarul de atunci al orasului a creat o camera dedicata – Muzeul Piticilor – in casa Jas si a instalat o mica placa pe usa care ajunge undeva la nivelul genunchilor unui adult (informatiile nu sunt chiar cuprinzatoare in alta limba decat poloneza, dar cam asta am inteles eu). De atunci tot mai multi pitici au devenit locuitori ai orasului iar acum ei sunt peste 300. Se pot cumpara brosuri si harti pentru a ii gasi pe toti (nu sunt chiar usor de vazut din cauza dimensiunilor) sau se pot instala aplicatii pe telefoanele mobile. Dincolo de aspectul istoric pitici au devenit o adevarata atractie turistica si mi se pare o idee geniala pentru a face turul orasului chiar si doar putin mai interesant. Nu ca am tine socoteala dar polonezii din Wroclaw comemorau miscarea anticomunista in 2001 in timp ce romanii (sau macar o parte a lor) aveau sa condamne “explicit si categoric” comunismul, prin Basescu, abia in 2006.

Plimbarea prin centru sau prin istorie face foame. Eram pe una din strazile pietonale din centru si ne-am gandit ca nu are ce sa mearga prost daca ne oprim la primul restaurant pe care il vedem. S-a intamplat sa fie unul cu specific bavarez, culmea ironiei. O domnisoara imbracata in Dirndl (rochie traditionala purtata mai ales in Bavaria) si un tanar in Lederhosen (echivalentul portului traditional pentru barbati) serveau intr-un restaurant linistit cu decoratiuni din lemn masiv. Am comandat mai mult aratand cu degetul in meniu caci chelnerul nostru nu era cel mai fluent vorbitor de limba engleza. Ne-am luat mancare mai mult sau mai putin traditionala, dupa cum am inteles din meniu, precum si bere poloneza iar la sfarsit am cazut de acord ca in zilele urmatoare sa mergem doar la restaurantele recomandate de siteurile specializate. Inutil de mentionat ca restaurantul cu specific bavarez nu aparea pe nici o lista demna de luat in seama. Preturile au fost iarasi comparabile cu cele din Romania, dar daca ar fi sa compar, nu cred sa fi mancat vreodata in centrul Sibiului, fosta capitala culturala europeana, la nivelul asta. Insa mai scump, da.

A doua zi am luat micul dejun impreuna intr-unul din apartamentele noastre, cel impanzit de jucarii pentru copii. Apoi am plecat la o plimbare pe drumul bisericilor. In Wroclaw nu exista un astfel de drum – probabil si pentru ca sunt atatea biserici si catedrale inca s-ar chema piata si nu drum – dar exista, dupa cum ai inteles deja, foarte multe biserici. Din nou, parca ai fi in Romania. Doar ca aici religia majoritara nu e ortodoxa ci romano-catolica. Era un trafic mare pe usile bisericilor si aproape toti cei care nu erau turisti tineau in maini mici cosulete cu oua si flori si erau imbracati de sarbatoare. Era o incantare doar sa vezi forfota de cosuri care mai de care mai aratoase. Si era dragut sa vezi cosurile in mainile tuturor, de la mic pana la mare. Promenada ne-a purtat apoi printre noi si vechi cladiri care asteptau parca cu nerabdare si sobrietate, mai ales in casele Domnului, sa intri si sa le admiri. Uneori am dat curs invitatiei nerosite si am descoperit picturi sfasietoare, gradini de palate, case de caramida, sculpturi haioase (dincolo de pitici), universitati si bibliotecile lor si, ocazional, zgarie nori, centre de birouri, magazine, cafenele si restaurante. Noi am vazut, date fiind obiectivele noastre, putin din oras, dar chiar si putinul asta ne-a incantat simturile.

Una din opriri a fost la Hala Targowa. O cladire veche de mai bine de un secol si construita pe vremea cand orasul facea parte din Germania. Taranii, dar nu numai, vin aici sa isi vanda marfa si gasesti cam orice iti trece prin minte de la flori, fructe si legume pana la dulciuri si produse de artizanat. Pentru ca urma Pastele, multe mese erau ocupate cu cosulete si oua vopsite. Cateva din standurile de dulciuri, prin forma si culorile lor, m-au facut sa ma gandesc la comunism si la anii imediat dupa revolutie. Daca treci raul Oder catre nord ajungi pe insula Wyspa locuita odinioara de 1500 de oameni. Multi oameni dupa standardele vremii. O singura strada traverseaza insula dar de pe ea poti ajunge la una din bibliotecile universitare, biserica gotica Sfanta Ana, biserica baroca Sfintii Chiril si Metodie sau moara de apa Maria. Daca treci podul Tumski ajungi la alte biserici si catedrale. Am zis deja ca asta e drumul bisericilor? Interiorul Catedralei Sfantul Ioan Botezatorul, la doar cateva sute de metri, merita o privire: coloanele de sustinere de pe fiecare parte lasa impresia unui zid de cetate. Efectul e puternic accentuat de steaguri, panglici si decoratiuni si uite asa obtii o cetate intr-o biserica … Daca mergi mai departe pe langa raul Oder in cateva minute vei observa podul Grundwaldzky. Nu e cel mai mare pod din Wroclaw dar probabil e cel mai albastru. La extremitati cablurile uriase par sa se desprinda din pamant si te pun un pic pe ganduri daca sa mergi mai departe. Exista 100 de poduri astazi in Wroclaw. Cu 200 mai putin decat erau inainte de al doilea razboi mondial. Dar polonezii nu au avut prea mult de ales.: prin oras trec 6 rauri.

Spre dupa-amiaza aveam nevoie de cafea si ceva de mancare. Am luat un tramvai – pentru care bilete am platit direct cu cardul la automatul din statie – si ne-am intors in buricul targului. Am “descoperit” apoi o cafenea pe unul din siteurile specializate de care vorbeam mai devreme si ne-am petrecut acolo cateva ore sorbind o cafea pe care Starbucks n-ar putea sa o prepare nici intr-o mie de ani. Ne-am retras apoi la un bar cu personalitate din piata centrala asteptand sa ne regrupam cu totii ca sa mergem sa luam cina. Care cina binenteles ca s-a petrecut tot la un restaurant “descoperit”. Era plin si a trebuit sa asteptam cateva minute. Suficient cat barmanul sa ne ofere un mic shot si sa ne tina companie placuta. Apoi ne-a oferit un mic separeu, o oaza de liniste in restaurantul plin, dar, mai ales, locul ideal in care sa probam fiecare din farfuria celuilalt. Mancarea a venit greu dar insotita de zambete si o atitudine degajata. Pentru un restaurant din top 10 in Wroclaw – voturile sunt date de clienti – mancarea nu a fost extraordinara insa a fost foarte buna. Desi gazda noastra ne avertizase ca berea nu e buna prin comparatie cu cea din locul de unde veneam noi, Bavaria, mie mi-a placut. Si nu ma refer doar la cea de la restaurant, care era bere la tap, ci si la cele pe care le-am baut in apartament, adica la sticla. Un vin polonez nu am reusit sa probam pentru ca cele doua restaurante pe care le-am vizitat nu aveau vinuri poloneze. Am plecat din restaurant tarziu dupa ce ultima comanda a fost luata. Ne-au spus ca fac curatenie dar nu ii deranjam daca mai stam. Mi-am adus aminte inevitabil de Romania si am apreciat asemanarea, dar si de Germania unde asa ceva e practic de neinchipuit.

A treia zi, duminica, am inceput cu deja traditionalul mic-dejun impreuna. Am ciocnit oua si am tras de timp ca intre prieteni. La un moment dat am plecat din nou la plimbare. In tura asta am mers in partea de sud unde canalul Miejska si parcurile din jurul lui creeaza un ambient perfect pentru mers agale, facut poze si povestit. Tot el, canalul, iti creeaza impresia ca acolo orasul se imparte: in interior, orasul vechi cu monumentele lui nobile, jertfe oferite istoriei, pe exterior, viata moderna cu luxul, capitalismul si complexitatea ei noua. Platesti tribut pe unul din cele trei poduri si alegi intre cele doua lumi. Dar nu e o decizie usoara caci lumile nu se intersecteaza doar ocazional ci, mai mult, nici una nu are valoare fara cealalta. Am trecut si noi un pod si am mers sa vedem gara Glowny. O cladire neasteptat de atragatoare, foarte asemanatoare unui palat. Interiorul, nu atat de luxos, dar cu siguranta cu personalitate: prin ferestrele caselor de bilete, incadrate in lemn, aproape ca poti vedea mersul trenurilor de odinioara, tavanul inalt in forma de potcoava te trimite inapoi in timp, iar pe sine stationeaza trenuri noi si vechi printre indicatoare luminoase care te aduc, doar pentru o secunda, inapoi in prezent. E, cred, una dintre cele mai originale gari din cate am vazut.

Seara am mers din nou la restaurantul “descoperit”. Nimeni nu avea chef de experiemente si cu o seara inainte ne declaraseram multumiti. Dar de data asta tratamentul a fost altul. Am primit o masa langa usa si pe langa cei doi copii neentuziasmati de frigul de afara mai erau si cativa adulti. Am decis singuri, caci cumunicarea era o problema, sa ne mutam la masa la care fusesem cu o seara inainte si care era, intamplator, libera. Dar miscarea noastra nu a fost primita cu aceleasi zambete precum in ziua precedenta. Atitudinea de om jignit a continuat cam toata seara, chiar si dupa ce restaurantul nu mai era plin, spre suprinderea noastra. Mancarea a fost insa cam in aceeasi parametri. Merita probabil mentionat ca, cel putin din ce am gustat eu, bucataria poloneza nu e chiar cea mai rafinata. Imi place carnea si am mancat cu plecere din meniul lor bazat oarecum pe carne. Dar am simtit lipsa unei salate, a unui sos, a unor condimente sau a ceva care sa faca halca de carne mai prietenoasa. Un pic cam brut pentru gusturile mele. Din nou, similar cu felul in care cele mai multe restaurante din Romania prepara carnea. Cu deosebirea ca, in Sibiu – fac iarasi comparatia intre doua capitale culturale – mancarea devine tot mai sofisticata si rafinata de la an la an.

Ultima zi nu e prea interesanta. E ziua in care trebuie sa facem cei 700 de kilometri inapoi asa ca incercam sa plecam mai devreme. Mergem la o terasa din mijlocul pietei unde stam vreo 15 minute fara ca macar sa primim un meniu. Mergem la urmatoare si acolo ne asezam fix langa bar ca sa fim siguri ca suntem vazuti. Primim un fel de brunch in farfurie – delicios – si o cafea buna si apoi plecam spre Leipzig. Drumul e mai aglomerat, parca, dar se conduce inca bine. Urmatoare zi e una lucratoare in Germania si multi polonezi se intorc “acasa”. Mergem fara probleme in Polonia si intalnim cel mai lung blocaj in trafic pe care l-am intalnit in 5 ani in Germania. O zi normala in ambele tari.

Polonia nu e pe lista tarilor exotice. Daca spui cuiva ca ai vizitat Wroclaw esti intrebat de ce. Si mi se pare ca se intampla si in Germania si in Romania. Daca nemti ar avea, sa zicem, motive istorice, la noi e o chestiune pe care nu neaparat o inteleg. Dar e o chestiune care ma intristeaza. Am fost de doua ori in Polonia si mi-a placut foarte tare. Vreau sa mai merg si sa mai explorez. Am observat ca ei nu stiu sa (se) vanda sau sa isi atraga clientii precum alte tari obisnuite deja cu turisti, dar lucrurile astea se invata. Daca ne uitam la Sibiu acum cativa ani, vedem acelasi tipar. Wroclaw e capitala culturala europeana anul asta si asta ii va aduce vizibilitate si turisti. Iar polonezii vor invata astfel sa vanda si sa se poarte tot mai bine cu turistii.  Dar dincolo de invatat Wroclaw are deja o mostenire uriasa care merita experimentata, nu e bruta, nu e artificiala ci e fascinanta in sine dar si in comparatie cu asteptarile noastre cand ne gandim la Polonia. Spre deosebire de alte “jurnale de calatorie” am mentionat aici mai multe detalii ca imi sustin argumentul ca Wroclaw in particular si Polonia in general merita vizitate. Do widzenia (la revedere)!

Mai multe poze gasesti pe pagina de Facebook in albumul dedicat articolului.

Jurnal de calatorie

Jurnal de calatorie: Wroclaw, Polonia – capitala cultura europeana

Anul trecut am avut ocazia sa merg la o conferinta in Varsovia. N-am apucat sa vad orasul decat din tramvai in drum spre si dinspre prezentari sau seara intre hotel si un bar sau un restaurant. Dar am ramas placut surprins de cateva lucruri: poti plati taxiul cu cardul, oamenii sunt prietenosi si mi se pare ca ne asemenam cu ei, orasul e [...]


München si refugiatii

Ce m-a frapat cel mai tare cand am pus piciorul in Germania, acum 5 ani, a fost zambetul nemtilor. Sau mai degraba frecventa lui. Ei zambesc in multe situatii si foarte des o fac din politete. Si sunt aproape tot timpul politicosi. Chiar si atunci cand sunt directi si iti spun verde in fata ceea ce cred. Daca mergi sa cumperi [...]




Statusuri

Mi-am sters blogul

Luni dimineata … exista. Asta e sloganul blogului meu. Si asta e si cea mai mare problema cu lunea. Ziua de luni exista si asta ne doare pe toti. Mai mult, exista si o dimineata in ziua de luni, ceea ce, indraznesc sa cred, ne doare si mai tare. Nu stiu voi cum sunteti, vorba lui Creanga, dar pentru mine asta e cea mai grea [...]


IMG_5333IMG_5336IMG_5337IMG_5339IMG_5341IMG_5344IMG_5348IMG_5360IMG_5365IMG_5368IMG_5370IMG_5373IMG_5374IMG_5376IMG_5376IMG_5378IMG_5379Mocanita din Viseu - biletele

Ioana nu e chiar cea mai tanara. Dar e atragatoare. Cel mai mult imi place cand e preocupata si isi vede de-ale ei. Pur si simplu scoate fum! Sau aburi sau ce-o fi ce-i iese pe nas. Ioana nu merge repede dar merge hotarata. Are drumul ei batut in munte de pe care se mai abate uneori doar ca sa mai adune niste lemne. Dar la zile mari e inconjurata de lume si asta ii place cel mai mult. O auzi cum fluiera de bucurie. Culoarea ei preferata e negru dar isi rasfata copiii si cu alte culori. Si chiar ea are de fapt cate o pangliga de rosu pe aici si pe dincolo. Copiii ei o urmeaza docili si entuziasmati. Poti sa ii auzi cum vorbesc ritmic in spatele ei si parca mereu au aceleasi discutii! Ea e Ioana, una din mocanitele din Viseu.

Cu cateva zile inainte sa mergem la Viseul de Sus ca sa ne plimbam cu mocanita am mers la Sibiu la Muzeul Satului. O sibianca in masina si un sofer atent n-au reusit sa gaseasca intrarea muzeului ci intrarea unei pensiuni de langa. Pana la urma tot la muzeu am ajuns – mai degraba la restaurantul din muzeu unde am mancat cei mai buni mici din ultimii 5-6 ani – dar putin frustrati pentru ca semnele catre intrarea muzeului ori lipseau ori nu erau suficient de vizibile. Cei din Viseu au facut o treaba mult mai buna si inca de pe la 50-60 de kilometri vezi semne cu directii semnate simplu “Mocanita”. Ele sunt puse strategic chiar la acele intersectii unde ai sansa sa o iei gresit daca nu stii zona. Ne-am bucurat deci tare mai ales ca nu mai tineam minte drumul. Si au fost mai multe mici bucurii pentru ca semnele  deveneau tot mai dese cu cat te apropiai. N-am avut nici cea mai problema sa ajungem intr-o curte mare, aproape deloc luminita, dar altfel primitoare mai ales din cauza unui paznic cu vesta reflectorizanta si a unei doamne care ne-a dat cheia de la cuseta noastra (am innoptat in hotelul tren). Doamna tind sa cred ca a fost aceeasi care ma sunase cu cateva ore inainte ca sa fie sigura ca rezervarea mea, facuta cu mai bine de o luna inainte, mai e valabila.

“Tot inainte!” au fost indicatiile doamnei si, la lumina farurilor masinii am vazut, la cateva zeci de metri, vagoanele care urmau sa ne fie casa si masa in seara aceea. Vagoanele nu aveau tablite cu numere asa ca am inceput noi sa le numaram – noroc ca erau doar doua de dormit, primul era restaurantul – si asa ne-am gasit camera relativ usor. Am desfacut un mic lacat de la compartimentul 9 si am intrat intr-o cuseta mica dar atat de autentica ca ziceai ca esti intr-un muzeu. Pe partea stanga erau trei paturi dar unul era inchis si devenise spatarul patului de jos. Pe partea dreapta erau, in ordine, un cuier, o scara metalica, un dulap in partea de sus si o chiuveta care se transforma in masa in partea de jos. Eu nu am facut poze dar cele de pe siteul lor arata ce-am vazut si eu. Parol! Era destul de cald in compartiment dar cele minus 19 grade de afara ne-au facut prevazatori si am dat caldura si mai tare. Urma sa luam cina in vagonul restaurant la ora 7 si ne-am dus la o mica plimbare inainte. Noi mare lucru n-am putut vedea – era deja intuneric dupa cum v-am sugerat mai devreme – dar pentru voi va fi probabil altfel caci prin curte se vedeau stalpi electrici cu cablurile pe afara. Am reusit totusi sa distingem unde sunt dusurile – la cativa pasi de vagoane – unde pe timp mai cald se poate sta pe sezlong si cine a adus vagoanele acolo – o mare si frumoasa locomotiva cu aburi fabricata in Resita.

Vagonul restaurant era gol si pana am plecat noi tot gol a ramas desi eram in 2 ianuarie, adica romanii erau inca in concediu. O simpatica domnisoara ne-a servit un meniu cu 4 feluri, cateva pahare de vin si un mic paharel de afinata – careia Ea nu i-a dat prea multe stele poate si pentru ca mirosea usurel a spirt. Mancarea a fost buna, servita prompt si calda, dar nu ne-a dat pe spate. Vinul a fost bun iar atmosfera ar fi fost probabil si mai agreabila daca nu ar fi fost frig. Din acelasi motiv – adica frigul – si domnisoara si-a pastrat pufoaica pe ea tot timpul cat am stat in restaurant, inclusiv cand ne-a servit pe noi. Scaunele visinii, felinarele – cu eticheta de Ikea :), perdelele maro si constientizarea ca esti intr-un tren – care din pacate sta pe loc – fac din cina in vagonul restaurant un eveniment, o mica aventura. Ne-am simtit ca niste copii rasfatati si am simtit asta din plin cand bucatareasa a incercat sa o convinga sa guste din supa de pui cu legume chiar daca Ea nu e mare fan de supe. Am plecat din restaurant satuli, ametiti si un pic fermecati. Am promis ca ne intoarcem a doua zi, in jur de 8:30, pentru micul dejun.

Daca iti trece prin minte sa faci sex in cuseta aia din alte vremuri nu pot sa te condamn. E atat de personala in autenticitatea ei incat parca vrei sa o cunosti mai bine, sa ii arati cine esti. Sau pur si simplu esti curios daca patul de sus tine. Una din astea doua, oricum. Din pacate, nu pot sa iti garantez ca patul de sus va va tine. Noi am ramas pe cel de jos pentru ca in felul asta ajungi si cu picioarele direct pe caloriferul de la capatul lui. Bonus! Somnul nu ne-a prins prea usor si asta nu e o metafora pentru sex. Pur si simplu am mancat prea mult. Dar ne-am amuzat copios cand ne dirijam ca niste semafoare prin cuseta. Daca unul sta in picioare pe partea dinspre geam iar celalalt tot in picioare dar pe partea dinspre usa si primul vrea sa iasa din cuseta cel de-al doilea trebuie sa se aseze pe pat pentru ca altfel primul nu poate trece. Si cum inainte de culcare te mai agiti pe la toaleta am facut rocada asta de cateva ori fara sa ne plictisim. Dar la orizontala e destul loc. Paturile sunt generoase desi esti intr-o cuseta iar pernele si paturile comode. Cu caldura n-am avut nici o problema desi am avut senzatia de frig de cateva ori in noapte. Nu mi-e nici acum clar daca am visat sau nu. Ea nu s-a plans decat ca a mancat prea mult.

Dimineata si-a dat mana cu noaptea si ne-a patruns linistita prin fereastra strajuita de perdelele maro. Eram entuziasmati sa vedem ce e afara. Am dat perdeaua la o parte si am putut vedea o parte din padurea ce se intinde in sus pe dealuri. Apoi am iesit pe coridor si ne-am uitat inspre intrarea in curte. Cateva locomotive pozau in muzeul in aer liber, mai departe 2 mocanite scoteau fum gros pe cosuri si cativa oameni misunau deja pe afara. Din cand in cand un suierat de locomotiva ne intrerupea reveria. Am mers la micul dejun mai tarziu decat intentionasem. O iritare de la lentilele de contact ne-a tinut pe loc ceva vreme. Dar in vagonul restaurant nu era nimeni. Nici macar domnisoara din prima zi ori bucatareasca. Eram convins ca micul dejun se serveste de la 8:30 si nu la 8:30 – ori 9:30 cat era atunci ceasul dar singura mancare erau vreo doua boluri cu doua tipuri de cereale. Fara lapte la indemana am luat doar cateva bucatele intr-un servetel ca sa rontaim pe mocanita. Problema mai mare era ca nici cafea nu am gasit si noi nu prea suntem oamenii care incep ziua fara cafea. Am mers in compartiment sa ne strangem lucrurile si dupa cateva minute domnisoarea din prima zi ne bate la usa si isi cere scuze pentru ca a intarziat. Am prins trei tartine delicioase – zice Ea – si doua pahare de plastic cu cafea. Daca pesmetii nu-s inmuiati in lapte nu ma incurc sa beau cafeaua – dar am apreciat gestul.  Oarecum!

Mocanitele suiera de zor. Domnisoara suna pe cineva pe mobil si ne zice ca in vreo 20 de minute pleaca si a doua mocanita. Punem bagajele in masina si mergem sa ne luam bilete. Care bilete, spre deliciul nostru aratau fix ca cele ale CFR-ului de altadata: mici si de carton mai gros, maro la culoare (vezi in poze). Mai putin delicioas a fost cand a trebuit sa platim totul. In naivitatea mea am crezut ca pachet inseamna cazare in hotelul-tren, cina, mic-dejun si calatoria cu mocanita … pentru doua persoane. Pur si simplu nu mi-am imaginat ca are sens ca un compartiment sa fie ocupat de mai putin de 2 persoane. Daca le aduni pe toate e greu sa crezi ca totul poate costa 171 Lei pentru doua persoane dar pana in momentul in care am platit, dintr-un motiv sau altul, asta mi-a fost crezul. Nu aveam atat de multi bani la noi asa ca am platit cu cardul. Da, POSul functiona, in ciuda temerilor domnisoarei de la casa de bilete, noi ne-am primit biletele – alea mici dragute, maro si de carton – si ne-am urcat in ultimul vagon al trenului. Prea inspirati n-am fost dar va zic dupa ce plecam.

Am plecat usor, usor din curtea-gara. Vagoanele de lemn se zgaltaiau si scartaiau prelung si ritmic. Doua mari compartimente cu bancute de lemn si ferestre generoase erau in fiecare vagon. La fiecare capet cate o soba incalzea fiecare din compartimente. Undeva pe langa soba un mesaj doar in romaneste mentiona pe un ton poruncitor ca sobele vor fi alimentate cu maxim un brichet pe durata calatoriei. Mi-a adus aminte de mesajul din WCul trenului hotel – el cerea sa nu se arunce produse de igiena – care era in germana, engleza si romana si n-am putut sa nu ma gandesc ca, se pare, doar romanul e preocupat de numarul de bricheti in schimb cei si nemtii si englezii au alte planuri cu produsele lor de igiena personala. Sobele nu faceau teribil de multa caldura decat daca stateai in apropierea lor. Dar era haios sa vezi cum scoate vagonul fum si pe la un capat si pe la celalalt in concurs parca cu mocanita. In compartimentul nostru erau foarte multi artisti. O gasca de prieteni inarmata cu smartphonuri si doua aparate de fotografiat faceau de zor exercitii pe geamurile care aveau neinspiratia sa se deschida la fiecare strigat de “uau”. Soba nu facea insa fata sa reincalzeasca compartimentul suficient de rapid asa ca frigul ne-a fost multa vreme companie.

Dupa cateva minute de la plecare, nasul – un tanar probabil sub 30 de ani – vine si ne cere biletele. Ne ofera cate un paharel de palinca sau afinata – cu siguranta din alta sursa, mult mai buna decat cea a restaurantului – la alegere, pe langa cateva informatii banale despre calatorie: “vom face trei opriri, doua pentru toaleta si una pentru a alimenta mocanita cu …”. Ma plictisesc sa il ascult si ii refuz politicos si licorile pentru ca eram soferul de serviciu. Imi raspunde glumind ca cineva mereu sufera. Compasiunea lui primeste un zambet si el pleaca catre paharul urmatorului calator. Mergem prin Viseu, pe malul Vaserului in sus pe munte. Casele satenilor ne zambesc semete de pe o parte si de cealalta a caii ferate. “Mandrii oameni, mandre case”, gandesc eu doar pentru mine, admirand micile palate. Nu vezi peste tot case asa frumoase, construite cu gust si atat de ingrijite. Dar in Viseu si in satele de langa vezi. Vaserul serpuieste pe langa noi si dupa putin timp ne da de baut. Oprisem pentru prima data de la plecare si vagonul nostru era fix in fata unui magazin mixt. Ea merge sa cumpere apa si pufuleti. Aseaza produsele pe tejghea si cineva ii spune: “3 lei.”. “Toate sunt ale mele.”, exclama ea in semn ca vrea o recalculare. “1 leu, 1 leu si 1 leu”, raspunde vocea din spatele teghelei aratand spre cele doua sticle de apa si spre punga mare de pufuleti. Eu cred ca e greu sa gasesti astazi pe cineva ca sa nu vrea sa iti vanda ceva mai scump decat face dar aici, in magazinul asta mixt, nu a fost cazul. Apa vine din Vaser, scrie pe eticheta, si mai e si imbuteliata in Viseu, poate chiar in curtea magazinului mixt.

Ne indepartam de sate si acum casele sunt tot mai rare. Uneori calea ferata aproape ca tine acum loc de pridvor. Sau sprijina un pod care se deschide spre sina cu o mica portita. Geamurile aburesc din cand in cand dar putem vedea usor Vaserul inghetat pe aici si pe dincolo. Gasca de artistii nu scapa nici un cadru cu telefoanele mobile. Nu e alb decat pe alocuri si ne gandeam ce frumos ar fi fost cu zapada. Dar brazii, muntele, Vaserul, curbele pline de fumul si aburul mocanitei si vagoanelor ne trimit la visare si uitam si de frig si de lipsa zapezii. Facem o noua oprire si coboram din vagon sa vedem mocanita. O cunoastem pe Ioana care are un colier pe care scrie 150 de cai putere, viteza maxima 30 de kilometri pe ora si locul nasterii, Resita. E toata neagra, scoate mult fum si fluiera des. Vagoanele sunt aproape toate vopsite in verde si galben si cu inscrisuri in germana si ocazional stampilate cu gara de domiciliu: Viseul de Sus. Langa un vagon oamenii stau buluc si inteleg ca se dau gogosile sau prajiturile pentru care ai primit voucher. E prea multa lume si mergem inapoi in tren. In scurt timp plecam. Nostalgic, suieratul mocanitei grabeste si ultimii oameni ramasi pe afara. Trecem pe langa o pepiniera, prin vai largi unde Vaserul se rasfata, si uneori razant pe langa muntele cu muschi galben de pamant. E o coregrafie reusita a naturii si a omului.

Ajungem la Paltin. Coboram din tren si imbratisam soarele. Intr-o poiena vasta cateva cosuri in care ard lemne incalzeste deja oamenii veniti cu prima mocanita. O terasa acoperita te invita sa mananci pe banci mari de lemn. Mai incolo inca o terasa vinde bauturi si mancare si inca una tine loc de depozit pentru mese si scaune folosite probabil pe vreme mai calda. Dupa calea ferata usor in sus pe un damb, un muzeu micut langa alte mese de lemn e pus pe planul nostru spontan. Mai departe se vad semne catre toalete. Ne asezam la coada sa ne luam de mancare. Coada creste si in latime si in lungime cu oameni care mai de care mai infrigurati. Ajungem destul de greu la casa, platim pentru niste mici, dam 2 vouchere pentru ceai si primim unul pentru mancare. La doi pasi mai departe aratam voucherul de mici si suntem rugati sa asteptam. Ne asezam usor intr-o parte, la vedere, si ne bem ceaiurile. E incredibil de frig. Daca nu te misti pur si simplu ingheti. O doamna ma impinge, isi cere scuze ragusita, si striga la o domnisoara sa ii umple o sticla cu bautura. Oamenii trec pe langa noi si merg sa isi ia portile de carnati care sunt serviti mult mai rapid decat micii. Ne punem din nou in rand si asteptam sa fim serviti. Vreo 20 de mici sfaraie pe un gratar in fata noastra. Ma tot gandesc la micii de la Muzeul Satului din Sibiu. Cate 4 ori 6 odata micii dispar de pe gratar. Mai agit din cand in cand voucherul iar cate una din cele doua fete care servesc ma privesc gales dar nu ii spun nimic. 8 mici, 4 mici, 0 mici. Ma uit la gratarul gol, ma uit la voucherul de pe tejghea, ma uit la fetele care servesc. Aceleasi priviri dar mai putin galese. Nici una nu zice nimic desi e clar ca nu mai au mici si nici nu intentioneaza sa mai faca. Ii spun ca vreau sa mananc totusi ceva, chiar daca nu mici si primesc vreo 3 carnaciori. Ma retrag frustrat la ultimul colt de soare dupa aproape de ora de asteptat. Mainile imi sunt atat de inghetate incat abia pot sa tai carnatii. Picioarele imi sunt deja atat de reci incat nu mai am incredere ca ma pot sustine. Ea revine de la toaleta si vrea sa se aseze langa mine. O voce de fochist imediat: “Haida, domnu’! Ca plecam!”.

Plecam intr-adevar dupa o ora de asteptat, fara sa fi vazut muzeul si fara sa fi apucat sa ne incalzim cumva, undeva. Gasca de artisti e in continuare vesela dar mai obosita si implicit mai tacuta. Mocanita coboara agale catre Viseu si ofera spectaculoase vai de fum prin curbele scobite de Vaser. Ne punem picioarele inghetate pe bancheta din fata pentru ca macar curentul rece de jos sa ne mai ocoleasca. Dupa vreo jumatate de ora stangul e din nou in forma iar dreptul isi revine rapid. Facem mai putine opriri la intors si in jur de 15:30 ajungem inapoi in Viseu. Mergem sa vedem ce putem sa ne cumparam de la cafebarul-muzeu elefant. Cele doua fete cu priviri galese care serveau in Paltin sunt acum aici. Primim doua gogosi pentru voucherele ramase si ne luam cate o cafea. Aruncam un ochi in micul muzeu al Holocaustului care spune povestea prigonirii localnicilor. E o camera mica, frumos aranjata si cu mare incarcatura emotionala. Ne intoarcem in curte si ne plimbam printre locomotive. E chiar si una electrica in muzeul in aer liber.

O mica nota de subsol

Mocanita din Viseu e pomenita pe TripAdvisor si recomandata de multa lume. Inclusiv prieteni apropiati au fost acolo si mi-au recomandat sa merg. Tendinta mea e de a fi mai critic cu lucrurile care primesc atat de multa reclama. Dar trebuie sa recunosc ca am ramas cu o impresie buna in ciuda unor evidente neajunsuri. Chiar si pentru cel mai mic magnet pe care l-am cumparat de la ei am primit bon. Gradul de tehnologizare e unul relativ mare comparativ cu alte afaceri: folosesc tablete si calculatoare moderne si plata cu cardul e posibila. Siteul lor e un mic labirint dar daca ai rabdare reusesti sa gasesti ce iti trebuie. Mi-au lasat impresia ca sunt eficienti si prompti – atunci cand sunt prezenti – prin lucruri relativ simple: vouchere, impartirea intre casa (incasare) si servire, cina doar pentru un numar minim de persoane (4 desi noi am fost doar doua dar probabil s-a datorat sarbatorilor), produse de calitate (de exemplu, cafetiera parea un model scump deci probabil durabil) si marketing si prezentare bune (biletele de tren, voucherele incluse in pret, sezlonguri, cosurile in care au facut focul la Paltin). Pe ansamblu experienta e una pozitiva si eu sper sa ma pot intoarce acolo si intr-o vara.

Jurnal de calatorie

Jurnal de calatorie: Mocanita din Viseu

Ioana nu e chiar cea mai tanara. Dar e atragatoare. Cel mai mult imi place cand e preocupata si isi vede de-ale ei. Pur si simplu scoate fum! Sau aburi sau ce-o fi ce-i iese pe nas. Ioana nu merge repede dar merge hotarata. Are drumul ei batut in munte de pe care se mai abate uneori doar ca sa mai adune niste lemne. Dar la zile mari e [...]


Povestiri

Prima data in Heidelberg

Primul oras in care am trait in Germania a fost Heidelberg. Castel, rau, dealuri impadurite, universitate, multi tineri, micro clima calda dar si oameni mai calzi, poate, decat in alte orase. Cand merg sa-mi vizitez prietenul ucrainian de acolo un mix de sentimente ma copleseste de obicei. Si de data asta – scriu articolul asta in trenul [...]


Povestiri

Mici victorii

Vine o vreme cand trebuie sa acepti ca nu o sa ajungi acel erou de film pe care il indrageai cand erai copil. Cand banii pe care ii faci nu seamana cu milioanele la care visai iar vecinii tai nu sunt marii inventatori ai generatiei tale. Sau, ma rog, marii actori de la Hollywood, daca vrei. Adica din visurile tale de mic copil ai iesit [...]


Opinii

Schimbarea e in noi. Si doar acolo

Multe emotii zilele astea. Si multe idei. Articolul asta asterne cateva lucruri la care ma gandesc si pe care le-am discutat cu apropiati, fara o ordine anume. Proteste in München Am fost vineri la demonstratia de solidaritate din München. Vizavi de consulat un grup neasteptat de mare de oameni aprinsese deja lumanari cand am ajuns eu, [...]


Opinii

Inceputul schimbarii

Nu pot sa nu salut demisia lui Ponta. Simt ca am muncit la ea macar asa un pic. Cu toate postarile pe pagina lui plina de postaci pana cand m-a blocat. Cu articole cu referinte care il prezinta gol, asa cum e el si asa cum, probabil mereu, va ramane. Cu rugaminti, ironii, injuratori  si tot ce mi-a mai trecut prin minte. Du-te Viorele si [...]