Despre oameni

Egoismul binelui iubirii noastre


Marturisesc ca metafora din titlu nu imi apartine. A fost rostita de o doamna cu care am avut placerea unei discutii.
In cele ce urmeaza nu o sa vorbesc doar despre egoismul binelui in dragoste ci si despre egoismul binelui “in general”.

Cele doua cuvinte, egoism si bine, puse unul langa celalalt, in mod aparent, nu au sens. Nu pot “forma” o expresie pentru ca se exclud reciproc. Nu te poti gandi la bine cand esti egoist si nici nu poate fi bine cand esti egoist. Nu ? Ei bine, nu. Ele pot forma o expresie si mai mult pot coexista. Iar sa fii egoist dorind binele cuiva nu e nici macar foarte greu. Mai mult, nu e musai sa iti dai seama ca esti egoist.

Un prieten de-al meu are o problema. Sa zicem ca eu stiu de problema asta a lui. E prietenul meu, deci “prin definitie”, ii doresc binele. Si pentru ca sunt un prieten bun merg la el sa ii rezolv problema. Si ii zic: “Lasa-ma sa te ajut!”. El imi explica ca nu il pot ajuta pentru ca nu am cum. Dar! Eu stiu de problema lui, el e prietenul meu, deci pot sa il ajut. Drept urmare merg si ii zic iarasi: “Lasa-ma sa te ajut!”. El incearca din nou sa ma convinga ca nu il pot ajuta. Eu incerc sa il conving de punctul meu de vedere care, poate nici macar nu e corect. Cu alte cuvinte il oblig sa se lase ajutat. Ce se intampla de acum incolo depinde de la caz la caz. Poate ca va accepta sa se lase ajutat doar ca sa se scape de gura mea. Ideea e ca, mai subtil sau mai direct, il determin sa accepte ajutorul meu. Iar asta e un gest egoist. Poate ca intr-adevar il pot ajuta, poate nu, insa faptul ca il constrang sa primeasca sprijinul meu cu siguranta nu il va face sa se simta prea grozav.

Ma indragostesc de o femeie. Si ea simte asemanator pentru mine, dar ceva o face sa fie rezervata. Poate nu e pregatita sa aiba o relatie, poate vine dupa o despartire. Trecutul ei, o problema din prezent, nu o lasa sa isi dea frau liber sentimentelor. Dar eu ma indragostesc nebuneste de ea pe zi ce trece. Tot pe zi ce trece o simt tot mai aproape de mine. Dar nu suficient de aproape. Ceva intre noi nu curge. Mai degraba merge impiedicat. Ii cer deci sa se indragosteasca. Pentru ca si eu sunt indragostit. Intr-o zi imi dau seama ca o iubesc. Sa ma iubeasca deci! Daca tot simte sa simta pana la capat. Ceva insa nu o lasa. Iar eu nu inteleg ce se intampla. Ori ma iubeste ori nu ma iubeste ? Nu poti iubi pe jumatate, nu ?

Probabil nu poti iubi pe jumatate insa lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Daca femeia chiar are sentimente fata de mine exista cu siguranta si un motiv intemeiat pentru care ele nu cresc in acelasi ritm cu ale mele. Iar faptul ca eu ii cer sa ma iubeasca intr-un moment in care ea are probleme sa faca asta e … tot egoism.

Desi pot deosebi cu usurinta egoismul de alte trasaturi morale – sare cumva in ochi – nu imi e usor sa imi dau seama cand sunt egoist in binele pe care il doresc, il vreau pentru cei ce ma inconjoara si la care tin. Ceva parca imi scapa printre degete. Doresc atat de mult unele lucruri incat uit pentru ce le doresc. Ori pentru cine. Stiu ca ceea ce simt e real, pozitiv, incat ma fixez pe sentimentele mele atat de tare incat uit de ce le am. Si pentru cine.

Probabil e mai usor sa ascult de mine si sa “uit” de celalalt. Sa cred orbeste in ideile mele, in sentimentele mele, ca sa mai ved si altfel lucrurile. Sa il ascult, sa il observ, sa il cunosc pe cel de langa mine trece cumva intr-un plan secund. Mai intai trebuie sa fac eu binele, sa iubesc eu si apoi sa ma gandesc la persoana pentru care fac ori pe care o iubesc.

Habar nu am de ce lucrurile se intampla in felul asta. Nu stiu de ce nu exista cursuri care sa ma invete sa nu fac asta. Nu stiu nici daca ar fi posibil. Am impresia ca, cu toata intelepciunea din lumea asta, parca tot e al naibii de usor sa cad in capcanele vietii. Si probabil ca e nevoie ca “timpul sa nu mai aiba rabdare” ori ceva urat sa se intample ca sa ma destept. Ca sa il vad pe cel din fata mea si sa incerc sa ii fiu alaturi. Asa cum se poate si nu asa cum vreau eu. Nimeni nu spune ca asa cum “se poate” astazi va fi mereu. Insa eu spun ca daca voi reusi sa fac asta voi deveni un om care va sti sa fie alaturi de cineva. Si asta conteaza mai mult decat … sa fie lucrurile cum vreau eu.

Egocentrismul nativ al omului pare o scuza buna pentru egoismul binelui. Depasirea conditiei umana pare o motivatie suficienta pentru altruismul binelui. Sunt diferente poate prea subtile, de nuanta, la o prima vedere. Dar de mare profunzime cand ajung sa fie puse in practica.
Parafrazand ce spunea o draga persoana, egoismul binelui vine cu o oferta irefutabila: facilitatea. Ramane la latitudinea fiecaruia sa aleaga intre asta si … autodepasire ?


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments