Despre oameni

Iubire, ani si spirit


De curand am zarit o fosta iubita. Era cu prietenul ei intr-un loc aglomerat. Am privit-o pentru cateva secunde. Era schimbata fata de cum mi-o aminteam iar asta m-a facut sa ma gandesc, si mai mult, la o idee. Iubirea, timpul care trece, relatia pe care o ai … iti pot fura spiritul.

Cand spun spirit ma refer la aura aceea pe care o au unii oameni si apoi … nu o mai au. Dintr-un motiv sau altul. Ma gandesc la acea individualitate care face un om deosebit intre altii. Felul in care zambeste, in care se imbraca, in care vorbeste. Tot ce tine de o anumita persoana si ii ofera o anumita prestanta peste care nu poti trece nici sa vrei.

Se intampla ca in unele cupluri timpul, relatia, ceva anume, sa fure acea aura. Si regasesti peste o vreme un chip oarecum sec, fara expresia unica de odinioara. Mi se pare un lucru foarte trist. Nu ma refer aici la schimbarea obligatorie care vine odata cu o relatie de lunga durata, stabila. E o diferenta intre cele doua. Cea impusa de relatie vine oricum, nu ai ce face decat sa o accepti. Cealalta e o chestiune de personalitate, incredere si independenta. Vine daca una din cele trei (ori poate si altele) lipseste ori nu e suficient de puternic dezvoltata.

Pesimisti vor argumenta ca schimbarea impusa determina si schimbarea de personalitate, deci schimbarea „optionala”. Nu pot sa spun decat ca se inseala. Prima vine din insasi convietuirea cu jumatatea. Iei gesturi, vorbe, comportamente, atitudini de la iubirea ta. E ceva normal sa se intample astfel. Crestem impreuna cu iubirea si invatam si preluam unul de la celalalt. Pe de alta parte cea de a doua schimbare e mult mai subtila.

Ea e influentata de prima dar nu e neaparat determinata. Eu insa, intr-un mod vulgar, o asociez cu un soi de resemnare. Renuntarile, compromisurile, greutatile au afectat relatia si dragostea in sine. Intr-un asemenea fel incat a afectat fizicul cuplului. Desigur, compromisuri sunt in orice relatie, dar depinde de dinamica fiecarui cuplu cum le face fata. In momentul in care ele sunt multe si puternice incat sa afecteze sentimentele vei avea probabil o atitudine asemanatoare cu cea de resemnare. Asa e el, asa e ea, bea mult dar ma iubeste, tipa ea dar de fapt ii pare rau sau, mai rau, tot la mine se intoarce.

Cred ca acest spirit dispare odata cu o anumita libertate. De expresie, de gandire, de anturaj poate. Nu pot generaliza si spune ca toate cuplurile pe care le cunosc si care prezinta simptomele “trecerii anilor” sunt nefericite intr-un anume sens. Dar pot spune despre multe ca nu emana fericire. Relatiile lor par mai degraba comode, cu bucurii si necazuri. Putine sunt cuplurile care iti lasa impresia ca se completeaza, ca vibreaza, ca sunt la unison. Repet, vorbesc aici de impresie, de ceea ce vezi cand te uiti la ei. Poate ca oamenii sunt fericiti, dar eu, privindu-i, nu pot spune asta. Nu vad la ei o fericire relationala. Si asta, cum spuneam, mi se pare trist.

Eu invinovatesc pentru asta increderea in sine. In momentul in care esti increzator in fortele tale, in ceea ce cunosti, in puterea ta de seductie daca vrei, arati acest lucru. Nu in sensul ca te mandresti cu asta, ci in sensul ca se vede. Atunci cand se vede ii transmiti perechii tale acest lucru. Iar perechea ta, in situatia in care are si ea la randul ei incredere in sine, va avea si in tine. Exista o reciprocitate la un nivel foarte intim. Daca eu am incredere in mine, voi avea si in iubita mea. Iubita mea, daca va observa increderea si o va vedea ca originala, naturala, va avea incredere in ea, dar si in mine si implicit amandoi vom avea in noi.

In momentul in care increderea e o chestiunea “la ordinea zilei” libertatea de exprimare exista cu adevarat. Si ea este prezenta in tot ceea ce presupune relatia respectiva. Nu vor exista oprelisti legate de vestimentatia ei, numarul lui de beri si altele. Pe acelasi sistem posesivitatea va fi o chestiune mult mai subtila. Ii voi arata iubitei mele ca sunt barbatul din viata ei, iar ea e femeia din viata mea, dar ea nu se va simti intr-un soi de cusca iar eu nu voi fi un fel de dresor. Gelozia, la randul ei, nu va disparea (asta e o himera) dar va fi dozata altfel, cumva mai rational daca vrei.

Sa ii oferi iubirii tale posibilitatea de a fi ea insasi e o chestiune valoroasa. Daca va fi un om intelept va aprecia acest lucru. Nu e insa si usor sa faci asta. Nici retete nu cred ca exista. Oamenii sunt mult prea diferiti, iar iubirile lor la fel, ca sa existe ceva valabil pentru noi toti. E un lucru care se invata in timp si mai ales e o arta.

Stim cu totii ca sentimentele vin si se duc. Ramane deci hotararea, judecata de a ne trai viata alaturi de cineva. Dar vrem fericire in relatia noastra, iar pentru asta trebuie sa fim amandoi fericiti. Pentru ca o relatie tine de doua persoane. Iar fericirea fiecaruia din noi, fara exceptii si fara dubii, e strans legata de gradul de libertate a spiritului nostru. Inchide o pasare intr-o cusca si nu va mai canta la fel. Inchide o femeie in bratele tale si curand nu o vei mai dori.

Desigur, libertatea fiecaruia tine de propria persoana. De independenta si personalitatea noastra. Dar, dragostea, are niste arme de-a dreptul periculoase. In fata lor capitularea poate parea o solutie. Insa pe termen lung pretul capitularii s-ar putea sa fie chiar iubirea in sine. Iar daca se intampla asta, e cam nasol, desi tot ce ai facut e sa gresesti persoana.

Ceea ce se intampla intr-un cuplu e un proces foarte complex. Intr-un mod naiv, am pus “pe hartie” cateva idei legate de ceea ce imi trece prin minte cand vad un cuplu fara expresie.
Lucrurile in sine nu sunt usoare. Vorbim de dragoste, sa fim seriosi. Cum am mai spus e vorba de o arta. Libertatea si spiritul sunt rude de sange. Cand una din ele e bolnava si cealalta e. Iar cateva cuvinte imi tot suna in minte … nu-mi lua libertatea pentru ca de spiritul meu te-ai indragostit!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.