Despre oameni
Posted By Constantin

24


De ani. Urmeaza sa implinesc in cateva zile.
Intotdeauna in preajma zilei mele de nastere am avut un fel de sentiment asemanator aceluia pe care il ai cand tragi linie. Adica atunci cand incerci sa faci un total, de plusuri si minusuri, al unei perioade din viata ta. Anul asta nu e o exceptie. Si parca, cu fiecare an pe care il adaug, totalul e facut mai meticulos.

Cand ma gandesc la cei 24 de ani de viata, de existenta, zeci de ganduri pe secunda imi vin in minte. Zeci de intamplari, zeci de persoane, zeci de locuri. Desi sunt “doar” 24 – asta in comparatie cu 50, 70, 86 – ii simt plini. Simt ca in putini ani am trait cat altii in multi … Pe de alta parte, nu suficient de mult.

M-am nascut la cerere. Mai exact, sora mea, si-a dorit atat de mult un fratior (important: un fratior, nu o surioara!) incat parintii mei nu au avut de ales. Iti multumesc in mod special pentru asta (dar nu numai pentru asta 🙂 ) A. La fel si parintilor docili. Prea multe despre perioada de dupa nasterea mea nu imi amintesc – oare as putea ?. Si nici despre copilarie. Probabil a fost una normala. Stiu ca ma jucam cu masinute pe drumuri desenate cu creta pe aleile din jurul blocului. Si mai stiu ca prima fata de care m-am indragostit (da, in copilaria a fost asta) era cu vreo 3 ani mai mare ca mine. Era foarte frumoasa si avea un ras foarte placut auzului.

In pubertate lucrurile au inceput sa devina interesante. In familie precum si in viata mea sentimentala. Si cred ca pe atunci mi-am dorit pentru prima oara sa devin politist. Ceva pe la criminalistica. Asta dupa ce am trecut de perioada “mecanic de locomotiva”. Cred ca am mers la liceul de informatica ca sa implinesc o dorinta refulata a mamei. Dar mi-a prins bine. Tot in liceu am inceput sa fumez serios. Si sa admir sexul feminin mai serios. Cred ca deja incetasem sa ma catar in copaci si sa merg la furat de smochine.

Sfarsitul liceului si inceputul facultatii au fost marcate de prima iubire adevarata. Si de prima disperare adevarata. Mi-am luat viata in propriile maini. A durat ceva insa pana sa iau si facturile. Alegerea facultatii mi-a apartinut. La fel si cea a orasului. Am descoperit alte lumi. Nu neaparat ideale ori de dorit. Am crescut. De data asta, insa, singur. Primul serviciu, responsabilitati de genul asta. Terminarea facultatii si imbratisarea unei lumi pestrite.

Inca sunt aici. Am trecut de imbratisare. Acum incerc sa fac sex. De fapt dragoste. Urmatorul pas o sa fie orgasmul ? Sau potrivirea a ce ramane dupa pasiune ? Casatorie cu viata ? Ori doar ca amanta ? Spectator ? (Cum spuneam: zeci de ganduri …)

Intotdeauna am vrut insa sa fiu mai mare. In clasele primare mi-am dorit sa fiu in generala. In generala la liceu. In liceu la facultate. In facultate m-am oprit. Mi-am dat seama ca imi place ce simt, cum sunt. Liber, increzator, cu viata in propriile maini. Nu mi-am dorit sa fiu un barbat la casa lui cu familie si copii. De fapt vreau asta. Imi doresc, undeva in viitor, dar nu inca.

Ma sperie un pic ideea ca pot vorbi de ani in urma. Pot folosi expresia: “pe vremea mea” cand vorbesc despre liceu de exemplu. Cand povestesc cuiva ceva ce s-a petrecut cu 4, 5, 10 ani in urma parca ma simt batran. Stiu ca nu sunt, si mai stiu si ca asta tine de spirit si nu de “vechime” dar acel vag sentiment de inaintare in varsta e prezent uneori.
In acelasi timp, sentimentul asta ma face sa ma simt bine. Am ce povesti, stiu ca anii astia imi dau o anumita valoare.

Nu am facut lucruri extraordinare pana acum. Extraordinar pentru mine inseamna sa escaladezi Everestul la 18 ani sau sa fii profesor universitar la 19. Pe de alta parte ceea ce am facut poate parea o rutina pentru o persoana, si ceva palpitant pentru o alta. E deci subiectiv si relativ. Dar am facut. Nu suficiente lucruri, dar importante. Pentru mine.

M-am uitat la desene animate si m-am jucat cu masinute. Multe din ele au ajuns inevitabil bucatele pentru ca trebuia sa descopar magia care le facea sa mearga singure. Am suferit muscaturile de obraji ale adultilor care nu stiau sa isi manifeste afectiunea altfel. Am mers la gradinita de unde nu-mi amintesc decat ca venea bunicul sa ma ia. Am mers la scoala unde ma placeau mai toate fetele dar eram prea timid sa le zic macar ceva. Am invatat sa parchez ghiozdanul si sa chiulesc. Partea cu chiulitul mi-a luat ceva. Am fost un scolar destul de cuminte.

Unul din cele mai nastrusnice lucruri pe care le-am facut in scoala generala a fost sa merg la o olimpiada de biologie. De fapt anatomie, si asta doar pentru ca dragostea mea de atunci, o colega cu numele format din note muzicale, mergea si ea. Am obtinut si o mentiune pe deasupra dar nu si fata. Un altul ar fi cand am tras cu pistolul cu bile in profesorul de geografie. Dar destul despre asta. Cum spuneam am fost destul de cuminte.

Liceul e povestea unui mic barbat. Devenit astfel, cumva fortat, undeva in clasa a opta. Multi prieteni de prin toate cercurile. Mult tutun, mult alcool, multe petreceri. Rebel si neinteles, admirator infocat al sexului frumos. M-am “cumintit” undeva spre sfarsitul liceului cand am cunoscut prima iubire. Viitorul meu s-a decis atunci in cateva secunde. Poate nici macar.

Incepand din facultate lucrurile devin tot mai interesante. Si mai complicate. Am inceput sa leg prietenii din alea care tin o viata. Am luat viata in piept. Singur si intr-un oras strain. Cu atat mai strain cu cat iubirea s-a stins si fiecare si-a vazut de propriul drum.
Serviciu, scoala, cautarea unei identitati intr-o mare de oameni diferiti. Construirea unui drum catre succes, ori fericire, ori doar traiul unei vieti banale. Amestec exploziv de ambitii, insuccese, sperante, cautari, renuntari.

Obisnuiam sa ma intreb cum o sa fie viata mea peste o vreme. Peste cinci ani, peste zece. Inca mai fac asta, atunci cand nu sunt prea obosit cu traitul. Ca orice om, am vise si idealuri. Ma gandesc la ele si incerc sa ma proiectez apoi in viitor si sa imi imaginez cum ar putea fi. De exemplu, la 29 de ani o sa fiu casatorit ? O sa am copii ? In cariera in ce punct o sa fiu ? Gandurile sunt mult mai complexe si merg pana la detalii (atat de intime incat nici un jurnal nu le poate sti 🙂 ).

Nu vreau sa traiesc mult, dar vreau sa traiesc din plin. Nu vreau nici sa fiu doar fericit. Macar atat am invatat pana acum, ca nu esti numai fericit. Dar vreau sa simt fiecare clipa, fiecare lucru care mi se intampla. Sa mor de atata viata, parafrazandu-l pe omul dezgustat atat de viata cat si de moarte. Asta era “scuza” lui Cioran in fata sinuciderii. Au fost momente cand am spus ca mai bine ar fi sa mor. Evident nu am crezut asta si nici nu cred ma voi sinucide – acest “cred” vine din motivul pentru care Freud s-a sinucis: http://en.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud – dar faptul ca, in mod aparent, detineam controlul asupra vietii si mortii mele, omorandu-ma in doar doua secunde cat imi lua sa o spun, m-a facut sa ma simt invingator in meciul asta fara retur.

E interesant cum de multe ori ne dorim sa murim. Imi aminteste de o fabula a lui Tolstoi in care, personajul principal, simtindu-se prea lovit de o viata grea spune: “Ce bine ar fi sa vina moartea odata!”. Intr-o clipa, moartea apare si il intreaba ce doreste. Foarte surprins, omul raspunde: “Ajuta-ma sa pun gramada asta de lemne in spate!”.
Nu vad un motiv serios pentru care sa nu iubesc viata. Si cred ca cel mai mult si mai bine iti dai seama de lucrul asta cand iubesti. Cum poti parasi viata in momentul in care ea e legata de o persoana ? In acel moment dorinta de a trai, mult si fericit alaturi de jumatatea ta, e uriasa. Pretuirea pe care o oferi vietii in acele momente e comparabila, poate, cu aceea pe care o oferi cand iti tii copilul in brate.

Nu mi-a placut niciodata numarul 24. Mi-au placut in schimb 21 si 23. La fel si varstele. Cand spui ca ai 21 de ani suna tineresc, rebel, independent si major international. La 23 adaugi un soi de maturitate subtila, esti la cel mai inalt nivel pe curba vietii fara griji. 24 nu-mi spune nimic. Nu are personalitate. E sec si fara viata. Dar astea sunt doar numere totusi. Precum numerele asa si persoanele. Am intalnit in viata tot felul de oameni. De la care am invatat, pe care i-am ignorat, pe care i-am iubit si pierdut. Oameni pe care i-am tinut in brate si pe care am incercat apoi sa ii uit. Oameni care au avut de oferit si au facut-o si oameni care nu au avut si care au cerut. Asta imi aminteste de ce obsnuia mama sa imi zica: “In viata vei intalni oameni si persoane!”. Desi sinonime, noi, eu si mama, faceam diferenta intr-un mod simplu: omul are doua maine, doua picioare si tot ce ii mai sta bine unui om normal. O persoana va avea, in plus fata de om, si o personalitate. Ea poate fi, dincolo de clasificarile de tot felul, buna sau rea. Ori mai mult buna sau mai mult rea.

Intr-un fel am avut, pana acum, o viata banala. Tristeti si bucurii, necazuri si momente de fericire, regrete, succese, ambitii, renuntari, vise. De cateva ori m-am sinucis, de cateva ori am omorat oameni. Am adunat suficiente pacate ca sa nu sper la un loc in Rai. Am apreciat si iubit indeajuns ca sa imi dau seama ca nu pot intelege oamenii in general si femeile in particular. Fie ei/ele si din familie. Ba chiar nici eu nu-mi sunt clar mereu desi pe mine ma iubesc cel mai mult. Oare nu iubirea e calea spre intelegere ?
Am invatat, nu neaparat la scoala, si am observat ca, cu cat stiu mai multe, cu atat lucrurile sunt mai complicate. Dar in acelasi timp ceea ce cunosti si mai ales cat de mult cunosti, te ridica si perspectiva se mareste.

Intr-un alt fel viata mea nu a fost nicidecum banala. Ori macar nu pentru mine. Incepand cu o varsta frageda am facut doar ce am vrut si cum am vrut. Am ales sa ma auto-educ inainte de a pleca din sanul familei. Fara a ma rezuma, deci, la povetele bunicilor si experienta fara cusur a parintilor. Am riscat si am pierdut. Am crezut si m-am inselat. Ori am fost inselat. Ori mintit. Ori m-am mintit la fel cum am omis in fata altora. Am luptat. De multe ori “doar” pentru spiritul meu. Fie pentru cel ludic, fie pentru fratii mai mari si mai maturi. Am plans, am fost disperat si am renuntat.

Toate astea, si multe altele, care poate niciodata nu vor fi scrise sau spuse, in cativa ani. O parte vor reveni, poate la fel, poate schimbate. Se vor adauga altele, bune si rele. Pana acum nimic nu m-a facut, pe termen lung, sa imi schimb parerea despre viata mea. Sunt indragostit de ea! Nebuneste!
De fapt de ele. De cele doua vieti ale mele. Pentru ca am o viata in spate si una in fata!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.