Despre "eliberare"
Posted By Constantin

Iluzii


Micile imperfectiuni creeaza perfectiunea. Printre ultimele scorniri ale minti mele intr-o discutie cu o amica. Despre femei. Mai exact despre o anumita femeie dintr-un videoclip. Si ideea era ca, acea femeie, desi nu este frumoasa in sensul angelic, este foarte frumoasa pentru mine tocmai pentru ca are “ceva”. Micile ei defecte fizice o fac perfecta pentru mine. Exces de zel ori o privire prea romantica ? Nu are importanta. Important e cat de usor stabilim, fie si doar la nivel declarativ, sentintele despre perfectiune, cat de usor idealizam.

Un om e considerat matur in momentul in care are un ideal in viata. Atat de des auzi asa ceva – ideal in viata – incat iti vine in minte ideea de cliseu. Nu vreau sa ma leg de corelatia dintre maturitate si ideal, poate cu alta ocazie, ci de puterea pe care o poate avea, si pe care de obicei o are, idealul pe care ti-l faci si apoi vrei sa il urmezi.

Omul, prin constructia lui, e “nevoit” sa idealizeze. Nu se poate multumi cu statutul castigat la un moment dat. Trebuie mereu sa urce, mai sus, mai sus. Sa isi depaseasca conditia. Sa se mistuie in cautarea absolutului, a perfectiunii. Pana aici … nici o problema. Lucrurile devin, ori pot deveni, urate in momentul in care idealitatea devine o alta realitate. Nu mai traiesc in lumea asta, a tuturor, ci in lumea mea imaginata.

Tin sa subliniez, inca o data, ca ideal pentru o persoana, poate, si de multe ori reprezinta, altceva decat pentru o alta persoana. Daca din punct de vedere material, lucrurile pot fi asemanatoare pentru ca Ferrariul e tot rosu iar casa are tot peste o mie de metri patrati, din alte puncte de vedere, mai sensibile, cum ar fi dragostea si spiritul, avem de-a face cu o diversitate de culori, ba chiar nuante.

Ce poate fi mai frumos decat sa visezi ? Sa iti insiri, in fata ochilor, lucrurile, persoanele, situatiile, pe care le doresti atat de mult ? Nu am intalnit om care sa nu viseze. Desi am intalnit oameni carora le e frica sa creada in ele. De la prunci pana la bunici cu toti avem vise, dorinte. E poate unul din darurile primite de oameni de la zei. Insa ce e un vis fara posibilitate de realizare ? Fara sa ai macar o mica speranta ca intr-o zi va deveni realitate ? Oricat de fantasmagoric ar fi, cel putin o parte din noi, trebuie sa creada in el. Si crede.

Adunand ideile din paragrafele anterioare obtinem: omul e o victima sigura a idealizarii. Avem tendinta de a considera perfectul la o aruncatura de bat distanta. Vedem existenta idealului o dovada de maturitate. Visam, ne dorim, pentru ca un om fara vise e doar un animal.
De ce victima ? Vad cel putin doua sensuri. Un ideal inseamna o limita, superioara, pe care o vei atinge sau nu. In cazul in care, dintr-un motiv sau altul, nu o vei atinge, te vei judeca si pedepsi. Si sper sa fii genul care considera ca a gresi e omeneste.
Al doilea sens e mai delicat. Desi nu se poate pune semnul egalitatii intre ideal si iluzie, prima ofera premisele celei de a doua. In momentul in care cred cu putere intr-un ideal, pot, relativ usor, sa incep sa traiesc in acel ideal, in detrimentul realitatii. Si asta inseamna sa traiesc intr-o lume imaginara si nu in lumea reala. Oare nu insasi ideea de ideal e o iluzie ? Poate nu, pentru ca impartim idealurile intre realizabile si … nerealizabile ?

Ca de obicei, imi este mai usor sa dau exemple care implica iubirea. Intalnesti o femeie exact pe placul tau. Sau un barbat pentru celalalt caz. Femeia/barbatul se potriveste de minune tiparului tau. Inevitabil te indragostesti, ori macar ai impresia ca o faci. La un moment dat apar probleme in relatie si sa traiesti devine un chin. De ce ? Ai considerat persoana, respectiv relatia, ideale … Si, presupunand ca idealul e o chestiune palpabila, ori macar descriptibila, ai inlocuit realitatea cu ceva imaginar.

Ce inseamna sa inlocuieste realitatea cu imaginatia ? Ei bine, in exemplul de mai sus, poate inseamna ca femeia de langa tine, desi doar o iubire pasagera, capata, dintr-un motiv sau altul, proportiile femeii ideale. Are calitatile fizice si temperametale ale celei din tiparul tau. Relatia merge struna si asa mai departe. Un motiv suficient de bun ca sa ti se para lucrurile astea e faptul ca ai intalnit o persoana, ori traiesti o relatie, cum nu ai mai avut. Nu de putine ori asociem ideea de nou cu ideea de ideal tocmai pentru ca ne e necunoscuta.

Mai sunt si alte motive dar, in esenta, de ce se intampla un astfel de lucru depaseste experienta si specializarea mea. Stiu doar ca se (poate) intampla. Mai stiu ca nu e musai sa fii constient de lucrul asta. Si mai stiu ca, caderea dintr-o astfel de iluzie e … Hai sa o luam altfel. Gandeste-te foarte intens la ceea ce iti doresti tu cel mai mult. Nu glumesc! Fa-o! Urmeaza niste puncte de suspensie care iti dau timpul sa o faci.

Acum gandeste-te ca dorinta ta nu se va realiza. Asa-i ca e crud ? Brutal! Sadic! Ei bine, cam asa cred eu ca este acea cadere din imaginatie in realitate. Nu mai esti stapan pe tine, pe ceea ce, cu totii numim, viata mea.
Mai rau decat atat poate fi un singur lucru. Sa traiesti atat de mult in iluzie incat sa nu mai distingi realitatea de ea. Cum ar fi chiar sa intalnesti jumatatea vietii tale si sa nu fii in stare sa o recunosti, sa o deosebesti, de restul persoanelor – iubite respectiv iubiti – din viata ta ?

Din alt punct de vedere … sunt prizonier intr-o lume delicata. Pendulez intre realitate si imaginatie. Intre iluzoriu si derizoriu. Intre limite clare, prestabilite si vise rebele, dorinte arzatoare. Si atunci, pot fi eu oare judecat pentru ca vreau sa evadez ? Pentru ca vreau ceva ce lumea asta nu-mi poate oferi ? Sau faptul ca nu-mi poate oferi e insasi o iluzie in care deja traiesc ?

Faptul ca ofer un aer filosofic expunerii mele nu diminueaza esecul iluzionarii. Dincolo de ideile expuse sta o realitate, nu de putine ori cruda, atat de accesibila noua, tuturor, incat, astfel de idei, cumva departe de existenta ficaruia, ar trebui luate in seama mai mult si mai des in virtutea unei vieti obiective, adevarate. Si asta din simplul motiv ca realitatea, asta a tuturor, ascunde si lucruri frumoase, superbe, mici, sau mai mari, minuni, care insa trebuie descoperite.

Marturisesc ca nu stiu cum sa consider lucrul asta. E o calitate ori un defect al omului ? Sa cred cu putere intr-o lume creata de mine e chiar asa un blestem ? Cand ma uit in jurul meu si vad ceea ce cu totii vedem, macar in anumite momente, parca e o binecuvantare faptul ca pot sa fac abstractie de realitate si ca pot sa imi creez lumea mea. Pe de alta parte, nu vreau sa ratez nimic din viata asta … reala. Cu atat mai putin o iubire autentica, adevarata, si, de ce nu, prin ceea ce e, si nu prin ceea ce pare, mai presus de lumea asta reala. Ar fi o iluzie ? Poate. Dar ar fi unica, suprema!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.