Uncategorized

Calauza pentru o viata


Avea o mana puternica, mare si calda. Adoram cum ma strangea barbateste de mana, la plecare, in semn de salut, printre lacrimi. Ochii mari, curiosi erau scosi in evidenta de lentilele groase ale ochelarilor. Sprancele dense ajutau si ele. Fruntea inalta era si ea scoasa in evidenta de parul alb, dat pe spate. Nu era inalt dar avea o statura impunatoare. Era un om puternic. Imi amintesc cum cara o galeata cu apa pentru cateva zeci de metri de la o scara vecina posesoare de cismea publica, cu zel, pentru a uda gradina foarte ingrijita. Si repeta asta ori de cate ori era nevoie, cu placere.

Ii placeau florile. Bunica era nevoita sa ascunda sau sa arunce cutiile goale pentru a nu fi umplute cu pamant – cerut cu insistenta la mama: “sa fie din ala bun!” – si apoi cu flori de catre el. Aveam o colectie vasta, un balcon arhiplin, de flori, copacei, chiar si patrunjel. Gradina ingrijita de el, via, pomii, devenisera un simbol al blocului. Toti admirau talentul lui de a ingriji pamantul si gradina. Nimic nu era lasat la intamplare cum se mai intampla la alte gradini.

Ii placea sa citeasca. Nu imi amintesc sa nu fi fost vreodata abonat la ziar. Il citea pe indelete, intorcea cu grija paginile, apoi il impaturea la loc si il punea fie deoparte, daca nu il terminase inca, fie peste celelalte ziare, in top, dar intotdeauna cu grija si rabdare. Cateodata buzele i se miscau in ritmul cititului. Uneori chiar auzeam ce citeste pentru ca rostea cuvintele, fara sa isi dea seama.

Nu era foarte vorbaret. Dar cand se discuta un subiect care il interesa in mod direct, erai obligat sa il asculti. De cele mai multe ori pentru ca avea dreptate si era foarte convingator. Vorbea intotdeauna cu pasiune. Era greu sa il contrazici. Dar daca totusi o faceai, fie te convingea, daca erai un partener de discutie rezonabil, fie tacea dupa ce iti zicea de vreo doua ori ca te inseli, in felul lui, si te lasa sa crezi ce vrei.

Era un om foarte rabdator si calm. De fapt nu stiu pe nimeni atat de rabdator si calm ca el. Nu l-am auzit niciodata tipand, desi se contrazicea cu bunica adesea. Nu l-am auzit niciodata reprosand ceva cuiva. Nu ne-a certat niciodata desi imi amintesc de o palma pe care mi-a dat-o, copil find, pentru ca am plecat la plimbare in afara perimetrului blocului in care locuiam. Ghinionul meu a fost sa il intalnesc cand se intorcea de la paine. Nu stiu ce ar trebui sa creasca acolo unde lovesc bunicii, dar in mine, de-a lungul anilor, a crescut o stima puternica, o admiratie nemaipomenita si un respect pe care il infatisam de cate ori aveam ocazia.

In tinerete a fumat mult. Marasesti, fara filtru. Bunica, satula de mirosul de tutun i-a cerut sa nu mai fumeze. Bunicul, sot model, i-a facut pe plac. Insa din omul calm si linistit care era a devenit foarte agitat si nervos. Bunica, satula iarasi, de irascibilitatea lui de data asta, i-a permis sa fumeze din nou. O vreme compromisul a functionat. Dar fumatul i-a cauzat la putin timp o bronsita tabagica acuta. Confruntat cu avertismentul medicului ca va muri daca va continua prostul obicei, bunicul a incetat sa fumeze imediat. Curios insa, nu a devenit iarasi agitat sau nervos.

Pasiunea lui pentru reparatiile in gospodarie facea adeseori victime: nu manca pana nu termina ce avea de facut. Si de cele mai multe ori nici nu se oprea din lucru decat seara. Micul lui ucenic insa, nu avea o intelegere foarte profunda a fenomenului. La rugamintile mele si ale bunicii, reuseam totusi sa infulec cate ceva in timp ce el continua, sarguincios si singur, treaba. Curiozitatea lui era insa un atu pentru mine. Datorita ei am reusit sa vad partile componente a multor mecanisme, masini de spalat, televizoare, aspiratoare, fiare de calcat si alte lucruri ce se pot repara, sau nu, intr-o gospodarie. Avea o relatie speciala cu sculele si uneltele lui si deseori era suparat ca nu i-o impartasesc. Colectiile de surublenite, ciocane, clesti erau descompletate in urma propriilor mele reparatii iar el era nevoit sa le recupereze si, binenteles, sa ma dojeneasca ca nu le-am pus la locul lor dupa terminarea lucrului.

Era un om vesel si glumet. Se gadila iar sora mea stie cel mai bine asta. Nu de putine ori i-a fost dat sa aud acel “sezi, mai!” cand bunicul, printre rasete, incerca sa se sustraga torturii nepotilor. Radea cu pofta si sanatos, la propriu. De altfel toata viata lui a urat medicii, spitalele si medicamentele. Nici nu prea a avut nevoie de ele. Spritul lui vesel dar mai ales inversunarea cu care lupta pentru a nu fi bolnav ori suferind cred ca au contat cel mai mult. Era un om elegant si foarte politicos. Nu cunosc femeie care sa ne fi calcat pragul casei si sa nu fi fost cel putin flatata de gestul bunicului de a-i saruta mana. Nu-mi amintesc sa fi calatorit cu el cu trenul si sa nu fi salutat, respectos, la intrarea in compartiment pe oricine era inauntru. Iar calatoriile cu trenul erau intotdeauna fascinante. Tot timpul ii ascultam si reascultam, cu sufletul la gura, povestile din razboi, din tinerete, despre masinile Tatra, despre munca lui. Nu cred ca sa fi gresit de prea multe ori statia urmatoare si locatia peronului din lungile noastre calatorii. Iar cand l-am invins pentru prima oara la sah a fost o adevarata sarbatoare pentru mine, desi el avea deja o varsta inaintata.

Nu se exterioriza foarte mult. De exemplu, cateva din dovezile iubirii lui pentru noi, stau atarnate, la loc de cinste pe peretii casei noastre. Fotografiile noastre, inramate fara stirea bunicii – pe care o banuiesc totusi ca stie cam tot ce se poate sti despre bunicul si ce a facut el – au fost si sunt si acum privite cu un zambet in suflet. Imi place insa sa cred ca dragostea lui pentru mine, desi nemanifestata atat de fatis ca cea a bunicii pentru sora mea, era unul din sentimentele lui cele mai putenice. Iar pentru mine e un sentiment extraordinar sa fii preferatul unui astfel de om.

Exista oameni pe care ii admiri si respecti pentru mult timp. Apoi, la un moment dat, ei fac ceva si admiratia si respectul tau scad sau se schimba. Cu bunicul nu a fost asa. A trait demn, integru, cu o moralitate desavarsita in ciuda unei vieti tumultuoase, a unui razboi in care a fost obligat sa participe, a unei detentii politice de cativa ani si a unei familii care nu a stiut mereu sa il aprecieze. Nici macar oile negre ale familiei nu au ce sa ii reproseze.

Cuvintele sunt de prisos uneori. Sa scriu despre bunicul cred ca e similar cu incercarea Papei de a scrie un eseu de doar o mie de cuvinte in care sa cuprinda chintesenta vietii lui Isus. Toata insurirea asta dezmatata de propozitii nu e, astfel, decat un mic tribut adus celui ce a pus bazele celei mai bune parti din mine. Baza pe care, prin exemplu, a continuat sa construiasca. Nu-mi ramane decat sa fiu mai bun ca el. E datoria mea, de care, cu mandrie, voi incerca sa ma achit.


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.