Intre credinta si tagada

De la Cluj la Munchen, prin trecut


Partea a doua din seria Intre credinta si tagada

Partea intai aici: Ultima noapte

Privii camera pentru o secunda si apoi pasii hotarat in hol. Eram mahmur, miroseam a tutun si sex. Simteam o usoara mahnire pentru ca nu aveam sa aflu cine e Ana. Dar ma resemnam la gandul unei aventuri frumoase si scurte. Eram entuzismat de plecare. Aveam tot felul de ganduri, cele mai multe placut colorate. Privii bucataria goala. Nu imi spuse nimic. De fapt, inca de cand ma mutasem inapoi, dupa divort, apartamentul nu mai avea voce. Dar auzeam chemarea plecarii, noua aventura, noua provocare. Privii ceasul: 6 fara 5 minute. Luai bagajele si coborai ametit. Troleibuzul cu coarnele lui lungi opri in statie, traficul e normal pentru o sambata dimineata, oamenii misuna incet, parca inca adormiti in jurul meu. Totul e normal, nimic nu pare schimbat. Doar eu simt solemnitatea unei lungi calatorii, o adiere rece de primavara cu miros de floare, dezinfectantul din spital, lumanari arzand, priviri inclestate.

Toate drumurile plecau din Cluj! Si duceau cat mai departe! Parca si daca vroiam sa ma intorc nu aveam cum pentru ca eram ca pe autostrada: nu puteam merge decat inainte. Si inainte era inspre vest, dupa granita. Credeam ca cel mai bun lucru pentru mine e sa incerc sa fac ceva ce nu am incredere ca pot face: sa plec din tara! Sa ma mut in mijlocul unei alte culturi, sa imi las prietenii in urma, familia, dar mai presus de toate, trecutul. Parca eram in filmele hollywoodiene: divortat, plec un an in India ori in jurul lumii! Dar oricat parea de nebunesc ma simteam tot mai atras de ideea asta. Atat de atras incat bagajele imi erau facute si masina ma astepta. Era un soi de ori totul ori nimic. Si avea sa treaca vreme buna pana sa imi dau seama ca acest ori totul ori nimic, toate aceste drumuri duceau, de fapt, catre mine. Catre impacarea cu mine, catre resemnare, catre iertare!

Semaforul din Piata Avram Iancu era rosu. Privii inspre teatrul cuprins parca in brate de soare. Vocea unei soprane se auzea ca un ecou si un grup de tineri ascultau atenti monologul unui actor cu voce groasa. “Am mai fost la Carmen Mario, ai uitat ?”. Pe 21 Decembrie ma relaxai. Mereu mi-a placut strada asta. In special dupa renovare. In anii studentiei mergeam pe aici, pe jos, inspre casa. Prin Piata Unirii trecuram fara sa trebuiasca sa oprim la semafor. Era si ea invaluita in lumina. Privii rapid in stanga si apoi in dreapta. Oriunde ma uitam era familiar, vedeam amintiri. Vedeam prietenii, o vedeam pe Maria, ma vedeam pe mine mic, apoi mai mare, apoi iar mic, trist, vesel, copil, barbat. “In toti anii astia am avut sentimentul ca nu m-am schimbat deloc si totusi …”. Libraria Universitatii isi guverna coltul de strada, acelasi martor la noi intalniri si despartiri. “Cate drumuri pe langa ea!”. In interiorul Casei de Cultura mirosea cerneala de pe topurile “Ziarului Studentesc”, iar la parter se auzea incet, un pian. Mai departe, la dreapta, pe Eminescu, ajungeam la Ana. Apoi in parc. Langa lac. “Te vezi maritata cu mine ?” spuse rasetul meu. Mai sus, in Grigorescu ma astepta Viorel, cel mai credincios si ciudat prieten al meu, la cafea, in fiecare weekend. Trecuram si pe langa blocul Mariei si un nod mi se puse in gat. Iesiram din agitatia Clujului dar gandurile mai ramasera.

Mircea, project managerul proiectului, conducea atent ceea ca imi crestea sentimentul de siguranta. De cand imi luasem permisul doar la volan ma mai simteam in siguranta. Era doar cu un an sau doi mai in varsta ca mine insa era casatorit si sotia lui astepta un copil. Il priveam cu un fel de admiratie. Candva si eu fusesem casatorit. Ma bucuram insa enorm ca nu ajunsesem la partea cu copilui. Am crescut fara un parinte, nu vreau si pentru copilul meu acelasi lucru! Isi marturisise la putin timp dupa plecare o oarecare dezamagire ca nu sunt vorbaret. De fapt eram mahmur si foarte fermecat. Noaptea cu Ana isi lasase o amprenta puternica asupra mea. Mai puternica decat crezusem. Spre surprinderea mea era la concurenta cu entuziasmul plecarii. Lucru cel putin ciudat pentru ca eram convins ca e doar o aventura pentru mine si sunt doar o aventura pentru ea. E drept ca reactionasem uneori ca un cuplu, dar eu nu simteam ca suntem unul si probabil nici ea. Oarecum ironic insa, ne apropiam de vama si vroiam sa ii aud vocea. Un mesaj scurt ii transmise dorinta mea dar ea raspunse tarziu, dupa ce Romania era deja departe.

“Prietena ?!” intreba Mircea curios de sunetele scoase de telefonul care primea mesaje. “Da!”, zambii eu desi Ana nu era prietena mea. Dar nu simteam sa ii explic situatia. Ana era surprinzator de comunicativa ceea ce ma confuza. “Pana la urma noi am avut o aventura ? Acum ramanem prieteni ?” Ma gandii ca e doar politicoasa si ii raspunsai la fel de franc.

Masina lui Mircea inghitea kilometri pe drumul de la Cluj la Munchen. Mersul fluent si incercarile lui tot mai rare de a provoca o discutie imi ofereau sansa de a reflecta. “Plec! In sfarsit!” soptii doar pentru mine. Trecusera deja 8-9 luni de cand gandul plecarii intr-o alta tara devenise serios. Ma considerasem un soi de martir – “nu plec din tara!” – ani de zile si priveam cu oarecare susceptibilitate poate chiar usor dispret pe cei care plecau sau isi marturiseau dorinta sa plece “afara”. Mi se parea ca renunta prea repede, prea usor. Ii asiguram ca nici peste granitele tarii nu sunt caini cu covrigi in coada, ca acolo esti singur si asa mai departe. Iar o parte imi spuneau ca Romania nu merita, ca ei vor mai mult, altii ca asta isi doresc, asta simt sa faca, fiecare avea un motiv care parea acum mult mai serios privind retrospectiv. Si priveam tacut la ironia intorsaturii vietii mele si nu mai priveam cu dispret.

Imi amintii de planul cu Maria, fosta mea sotie. Trebuia sa mergem impreuna in alta tara. Ea urma sa studieze in domeniul economic iar eu sa lucrez. “In programare imi gasesc oriunde de lucru”, gandeam eu. Ma hotarasem ferm, desi pe ea o asiguram cu fiecare discutie ca vreau, cu cateva luni inainte de divort. Lucrurile nu mai functionau bine de mai mult timp si la un moment dat mi-am dat seama ca vreau o schimbare majora. Ideea ma ingrozea dar mi se parea ca sunt un peste intr-un acvariu. Un acvariu mic! Motivul blazarii ma incuraja sa fac pasi in directia asta. Ma casatorisem, urma sa fac un copil poate, sa lucrez pe tot felul de proiecte plictisitoare, sa nu mai ies cu prietenii, sa ma inchid intr-o casa luata in rate pe zeci de ani si singurul motiv de exaltare – macar pana cand copii vor fi crescut – sa fie vizita unui prieten cu o viata inca interesanta si plin de compasiune pentru mine. Uram ideea asta! Refuzam sa fiu o victima a dezgustarii! Asa ca ideea plecarii cu Maria intr-o alta tara venea ca una salvatoare.

“Nu mergem pe centura ?” intrebai eu in apropiere de Budapesta. “Nu.”, raspunse Mircea. “Am lucrat aici cativa ani si e mai usor sa o traversezi prin centru, daca stii drumul, decat sa urmezi centura.” “Frumos oras!” ii raspunsai eu scurt.

Budapesta, unul din cele mai frumoase orase din cate am vazut, era inca rece pentru mine. Aici imi petrecusem un concediu cu Maria. Ne cazaseram la un hotel aproape de insula Margareta. Tavanul era foarte sus si hotelul parea sa fi fost un spital candva. Iar chiuveta era foarte mica … Iar noi inca ne iubeam atunci! Am mers multi kilometri pe jos, tinandu-ne de mana, sarutandu-ne, zambindu-ne. Am facut sute de poze. Am facut dragoste! Am uitat de noi! E interesant uneori cum nimic din ce se intampla nu prevesteste schimbari uriase. Dunarea se uita la mine, Parlamentul ma ignora. Auzeam pasii nostrii pe Podul cu Lanturi si rasetul nostru in Piata Eroilor. Ar trebui sa existe o legatura, o lege, ceva care sa te impiedice sa ii faci rau celui pe care odata l-ai iubit. Ori macar ai incercat sa il iubesti!

Pulsul crescu. Motivul pentru care eram acum pe drum inspre Munchen poate isi are originea atunci dar matur a devenit dupa divort! Atunci cand nimic nu ma mai tinea! Atunci cand nu simteam doar frustrare ci eram inselat, pagubit fara limita si lipsit de orice drept! Atunci cand nu dormeam noptile cu somniferele in buzunarul de la pijama! Atunci cand jeleam nu plangeam! Atunci cand lucram ca un robot si eram un muribund! Atunci cand tot ce vroiam era sa supravietuiesc!

“Esti bine?!” intreba Mircea. “Da!” raspunsai eu mimand calmul. “Mi-am luat ieri seara la revedere de la prieteni. Si cred ca am multi prieteni!”. Mircea rase. “Nu iti e foame ? Mie imi e un pic” spuse el privind tot la drum. Tot ce doream era un pat dar ii raspunsai ca as vrea sa mananc ceva si sa imi iau inca o cafea. Opriram intr-o benzinarie de pe autostrada si diferentele dintre noi, Mircea, barbat insurat si eu, barbat divortat, devenira evidente si comice. Mircea scoase incet, cu un fel de ritual, doua sandviciuri din bagaj si intreba politicos daca doresc unul . Mie nici nu imi trecuse prin minte sa imi fac. Manca la fel de incet apoi se indeparta de masina si vorbi la telefon. Probabil cu sotia. Eu pierdui vremea prin magazinul benzinariei si regratei usor, ca raspuns la zambetul larg al vanzatoarei, ca nu stiu maghiara.

Incepusem sa vorbesc cu Mircea tot mai mult iar drumul deveni tot mai usor. Insa discutiile mi se pareau plictisitoare mai ales pentru ca Mircea era convins ca are dreptate in orice subiect. “Eu cred ca delegatia e constructiva pentru proiect!” spuse el mai degraba convins. Nu intelegeam la ce se refera si imi explica: “Pai gandeste-te! Esti in Munchen si ce sa faci seara ? Nu ai cu cine sa iesi deci stai si mai lucrezi un pic, nu ?”. In mintea mea era un evident “Nu!” dar il pastrai pentru mine. Nu eram de acord cu ideea de lucrat peste program din principiu. Si nici nu mi se parea productiva, mai ales in domeniul outsourcingului in programare. Insa nu mi se parea ca pot avea o discutie cu el. Curand ocoliram Viena si aproape in acelasi timp telefonul meu ramase fara baterie. Viena nu era legata de Maria. Eram in siguranta. Era pe lista de orase pe care doream sa le vizitam dar nu am mai apucat sa facem asta. Am luat o pauza si dupa putin timp am semnat actele de divort.

Intotdeauna am considerat ca felul in care un cuplu se desparte spune multe despre el si ea. E practic ultimul lucru pe care il fac dar mi se pare reprezentativ. O relatie e foarte complexa si multe frustrari se aduna de-a lungul anilor dar ultima piesa din puzzle, despartirea, da o culoare, poate si o forma intregului. Putini sunt cei care stiu sa se desparta. Iar eu si Maria nu faceam parte din categoria asta. Cand ma gandeam la operatie, la moartea bunicului si la Maria ceva nu se lega. Ratiunea mea, de parca despre ratiune era vorba, nu concepea felul ei de a fi. Exista o legatura, niste limite in care poti actiona, ceva nescris, o datorie care te impiedica sa parasesti cu totul pe cineva. Nu poti sa te daruiesti si apoi sa iei totul inapoi. Dragostea, sa oferi iubire, e cel mai mare credit pe care il faci vreodata. Dai si speri sa primesti in schimb. Te gandesti ca exista o lege a reciprocitati care te apara, speri chiar si atunci cand esti schingiuit in propriile decizii oarbe. Dragostea poate ca salveaza sufletul, dar tu nu esti doar suflare. Intre doua orgasme, intre doua sarutari insotite de suspine, intre te iubesc si nu te mai iubesc, tu gandesti! Iar ganditul costa! E dodanda creditului, uneori prea mare, pentru a fi suportata!

Lucrurile pareau, in sfarsit, sa se aseze, sa capate o forma pozitiva. Dupa ce in doar 5 luni totul se transformase in scrum: casnicia mea, bunicul, operatia si apoi ultima lovitura, serviciul. Nici macar nu mai aveam curajul sa imi fac planuri. Iar acum, pe drum inspre Munchen, ma gandeam cat o sa tina binele. Pentru ca binele pentru mine era o chestiune materiala si de potrivire acum. Faptul ca mergeam in delegatie la Munchen era partea materiala iar potrivirea venea din dorinta mea de a pleca din tara. Bilantul era unul pozitiv. Pana la urma supravietuisem si chiar mai mult decat atat! Renuntasem la psihoterapie, probabil cel mai puternic simbol al stabilitatii, imi gasisem un serviciu care ma trimitea in Germania, ma daruisem, chiar daca pentru putin timp si doar ca prieten, Anei, si, cel mai important, incepeam sa ma descoper cu adevarat, sa ma cunosc, sa accept schimbarea!

Ma mira propriul curaj de a pleca din tara. Caci in mintea mea, trebuie sa ai un anume curaj sa faci asta. Cu atat mai mult cu cat eu vroiam sa plec de tot, sa ma mut. Priveam delegatia ca pe ceva temporar, ca pe un test al compatibilitatii – desi nu aveam un plan de rezerva in cazul in care descopeream nepotrivire. Dar eram entuziasmat! Ceva din mine parca continua sa spuna: “Mergi! Continua!” Si mergeam si continuam pentru prima data in viata cu o anumita indiferenta, cu iz de superioritate, in fata pericolului. Uneori simti ca trebuie sa faci un lucru fara sa ti-l poti explica rational. Ori macar sa il motivezi la nivelul emotilor. Eu eram un pachet de sentimente contradictorii. Ma bucuram pentru mine, incercam sa o urasc pe Maria, ma simteam mandru apoi inselat, speram apoi eram pesimist, desi acum, pesimismul nu mai era atat de puternic ca in alte dati. Credeam ca incep o noua viata!

Pasii incet pe iarba rece. Auzeam voci dar nu intelegeam ce spun. Nu eram interesat sa merg in directia vocilor ci in fata unde vedeam un zid. Zidul parea al unei cetati si inconjura un fel de platforma de piatra. In mijlocul platformei un barbat si o femeie mancau pe o patura. Femeia zambi si barbatul ridica un pahar si inchina in cinstea ei. O alta femeie inalta, imbracata elegant si cu o mica servieta in mana dreapta trecu prin fata mea si imi zambi larg. Si ea parea cunoscuta. Ma intreba ce fac dar merse mai departe fara sa astepte raspuns. Cineva ma atinse pe spate. Ma intorsai speriat. O fata in sutien alb si cu blugi albastri cu nasturii desfacuti imi zambea. Imi lua repede mana si o lipi de bikinii ei albi. Recunoscui chipul femeii si zambii aprobator. Ma apropiai tot mai mult de ea. Ii atinsai sanii apoi fundul. Imi zambi si ne asezaram pe iarba rece. Blugii ei albastrii alunecara apoi picioarele ei imi cuprinsera mijlocul. Vroia sa o sarut pe buze dar eu eram atras de sanii ei. Ii desfacui sutienul si ii luai sfarcul drept in gura. Il muscai usor. Ii placea dar parca vroia altceva. Imi desfacu nasturii de la camasa si incerca sa ma sarute pe buze. Ii raspunsai scurt apoi o muscai de gat si o impinsai pe spate. Isi apropie picioarele iar mainile mele se apropiara de linia subtire a bikinilor ei. Nu observasem ca in jurul meu lucrurile se schimbasera. Eram acum intr-o camera mica, pe pat. In mijlocul camerei era Maria. Ma privea. Ochii ei nu tradau furie ori dezamagire ci priveau duiosi, aproape calzi. Ma masura parca din priviri. Muschii fetei erau inclestati. Nu putea sa spuna nimic, doar privea parca hipnotizata. “Ce dracului vrei ?!” racnii eu ridicandu-ma brusc din pat.

“Dezamagitor! Foarte dezamagitor!” spuse Mircea. “Mai, eu te-am luat cu mine ca sa povestim pe masina, nu sa dormi!” Eram ametit si imi lua cateva secunde sa realizez ce se intampla. Nu mai erau femei in jurul meu. Eram in masina, in drum spre Munchen. “Ce vis ciudat!” gandii din nou pentru mine. Intrarea in Germania fu marcata de exclamatia lui Mircea: “Vezi semnul ala ? Iubesc semnul ala!” si accelera puternic.

Parcaram masina langa blocul in care urma sa locuiasca Mircea si plecaram usor inspre statia de metrou dupa ce facuram cateva cumparaturi sumare. Trebuia sa primim o cheie apoi eu sa merg la apartamentul meu insotit de Ionut, noul coleg de apartament si de serviciu. La ora afisata pe ecranele de langa linii metroul ajunse in statie. Era un tren vechi. Prea vechi ca sa fie compatibil cu noutatea din viata mea. Ionut imi explica ca sunt doua modele de trenuri in Munchen si ca tocmai ne-am urcat intr-unul vechi. Care era si in opinia lui urat.

Privii lung si oarecum surprins camera in care urma sa locuiesc. O canapea extensibila, o masa de sticla reprezentand biroul, un dulap cu oglinda pe usa, o noptiera scunda cu o simpatica veioza albastra si doua tablouri kitchioase altcatuiau mobilierul camerei. Dar ce era mult mai vizibil si surprinzator era dimensiunea camerei. Era probabil imposibil pentru doua persoane sa se deplaseze liber prin camera. Urma sa locuiesc singur in camera dar chiar si pentru o singura persoana apropierea peretilor era apasatoare. Doar fereastra relativ mare imi dadea sperante ca nu o sa ma sufoc. Apartamentul avea o singura baie iar usa de la bucatarie lipsea. Aruncai o privire si in celelalte doua camere la invitatia lui Ionut. Era evident ca apartamentul fusese gandit pentru un cuplu. Ba chiar unul fara copii. Camera mea trebuia sa fie un fel de birou, unul mic, camera lui Ionut livingul iar cea de a treia dormitorul.

Cautai cu privirea o priza. Credeam ca vreau sa imi anunt prietenii ca am ajuns cu bine dar de fapt numarul Anei fu primul cautat in agenda. Din nou surprins: “ce naiba suntem noi ?!”. Totul trebuie sa aiba o definitie, sa fie catalogat cand iti cauti locul in propria viata, in loc sa o traiesti.

Cumparasem o sticla de vin pentru colegii de apartament. Ionut se arata incantat de idea unei discutii la un pahar si ne asezaram in bucatarie pe doua scaune. Ionut era slab si primul lucru care iti venea in minte cand il vedeai era daca nu cumva e bolnav. Parea mereu apatic, preocupat de ceva ce nu exista in camera in care esti si nu se obosea sa vorbeasca prea mult. Dupa doar cateva minute incepu insa sa imi vorbeasca despre prietena lui, cu deosebita pasiune, motiv pentru care in mintea mea numele lui se schimba in Andreea, adica numele prietenei lui. Dupa putin celalalt coleg de apartament, Mihai, intra in bucatarie si se prezenta zambind. Dar imediat se scuza si intra in camera lui. Ionut profita de ocazie sa ma anunte ca Mihai e casatorit si sotia lui asteapta un copil. “Oare mai sunt multi ?” gandii eu numarand doar intr-o zi – nelucratoare – doi colegi casatoriti si care asteapta copii. Casatoria era un subiect bun pentru discutie atata vreme cat interlocutorul nu stia ca fusesem casatorit. Aveam sentimentul unui mare esec vizavi de casnicia mea terminata atat de dramatic. Si capatasem un fel de repulsie pentru persoanele casatorite.

Cu bagajul inca nedesfacut in mijlocul camerei nu imi ramanea mult loc. Ma asezai pe pat. Macar patul era mare, cat pentru doua persoane. Afara ploua usor. Eram prea obosit ca sa ma concentrez pe ceva anume si gandurile mergeau in toate partile. Noul si cu vechiul, schimbarea, planuri. “O sa lucrez mult de luni pana vineri. O sa citesc cartile alea de programare care astepta de atata vreme! O sa merg la sala ca sa ma mai ingras! Apoi in weekend o sa ies in oras, o sa fac poze! Si o sa scriu mai des! Si o sa cunosc multe femei! Fara relatii serioase! Gata!”

~ Va urma ~


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.