Atitudine

Dar eu … cu cine ma unesc?


Exista si romani care se unesc fara a astepta 1 decembrie. Multi au facut-o la 1 septembrie si de atunci o fac in fiecare duminica. S-au mai unit si fara vreun protest organizat: la o bere, la o sesiune de desenat bannere sau cu alte motive. Inca n-am auzit de vreo poveste de dragoste inceputa la proteste dar probabil exista si din astea. Prietenii cu siguranta sunt!

In München protestam din 1 septembrie impotriva proiectului minier Rosia Montana. In fiecare duminica! Nu avem vizibilitatea Londrei sau a Berlinului, odata pentru ca nu ne adunam atat de multi si nu facem lucruri atat de extraordinare si a doua pentru ca München nu e capitala. Dar ne-am adus si noi contributia, mandri, plini de speranta. Si vrem sa se stie despre noi! Vrem sa fim si noi considerati instigatori precum Mihai Gotiu  nu pentru ca am scris carti despre Rosia Montana ci pentru ca ne-am unit! Si vrem sa se stie despre noi ca nu facem protest din fata televizorului, ca nu suntem hipsteri, neolegionari, golani ori similar precum oamenii politici si presa romaneasca s-au grabit sa ne catalogheze. Desigur, nu toata presa!

Vrem sa fim premiati? Nu, nici vorba! Vrem doar sa stiti de noi! Pentru ca in München ne adunam, de la mic la mare cu gandul la Romania, la romanii de acolo si la simbolistica unitatii. Sunt povesti care nu vor face niciodata pagina ziarelor (si cu siguranta nu cele romanesti!) dar povesti care vor fi spuse copiilor nostri. Se va pomeni despre A. (28 de ani) care vine din Nuremberg cu trenul la protest. Adica vreo 4 ore dus-intors. Sau despre R. care vine cu masina din Austria de undeva de pe langa granita cum mergi inspre Insbruck. Sau despre A. (27 de ani) care vine din Augsburg tot cu masina! El face vreo 2 ore dus-intors in functie de trafic. Si toti vin pentru 2 ore de protest. Se va povesti si despre domnul G., pensionar cu vizibile probleme de echilibru datorate, probabil, varstei, care insista de fiecare data sa care si el pancarte, inapoi la masina, dupa protest. Ori de cuplurile cu copii care au incercat sa le arata plozilor o altfel de Romanie. Desigur lista nu exhaustiva: sunt bannere lungi de cativa metri care nu se fac singure, pancarte mai mici si mai mari cu mesaje care nu se scriu singure, mii de flyere care nu se impart singure. Dar, intr-un fel, povestile astea au o valoare mai mare tocmai pentru ca raman intre noi.

Cam tot timpul avem un moment cand facem poza de grup. Inevitabil ajungi langa oameni pe care nu ii cunosti, habar nu ai cum ii cheama dar fata de care ai un fel de simpatie. Esti in aceeasi oala cu ei si incerci sa schimbi ceva. Te leaga doar doua cuvinte dar ajungi usor sa intelegi ce inseamna unitate, solidaritate ori alte cuvinte din astea care romanilor le-au fost straine vreme de multe zeci de ani. Si discuti cu ei si ii descoperi. Oameni simpli, cu probleme complexe care si-au gasit cateva ore in programul lor incarcat pentru a fi uniti cu alti romani simpli dar cu probleme complexe aflati la cateva sute de kilometri departare. Si la sfarsit iti iei la revedere calduros si zambitor. Si te gandesti ca nu totul e in zadar asa cum, din pacate, majoritatea gandeste.

Daca unirea administrativa s-a infaptuit acum 95 de ani cred ca doar de putin timp romanii au inceput sa invete ce inseamna ea! Dincolo de razboaie, de crime, de drame dar, mai ales, de comunism! Daca Romania sarbatoreste ceva astazi atunci asta e: o cauza – intamplarea a facut sa fie Rosia Montana – si o timida unire sub umbrela ei! Istoria noastra ne ramane ca manual, ca mama a invataturii dar ce sarbatoresc eu s-a infaptuit de fapt abia de cateva luni. Din pacate e mai usor sa faci o unire din pix decat sa faci pace intre Ion si Maria!

La multi ani romani, oriunde v-ati afla! 


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.