Atitudine

Mama nu e curva iar eu nu sunt golan. Dar am avut sansa


Ieri la o emisiune Ioan Rus a defecat pe unde nu trebuia. Spre deosebire de alti colegi de-ai lui, golanul de Rus, pe langa gura mare, a avut si cohones mare sa isi dea demisia. Daca prima parte, cea cu jignirea, e ceva normal si nici macar nu e neaparat o stire, pentru ca se intampla prea des pe la noi, aia cu demisia nu e nici normal si nici de ignorat. Trebuia sa faca gestul asta si l-a facut. Bravo lui pentru ambele gesturi. Daca te intrebi care e al doilea, ei bine, e faptul ca a zis ce a zis. Inainte sa imi dai cu parul in cap cum am vrut eu sa ii dau lui Rus, arunca un ochi la ce a scris Moise Guran. Asa-i ca, macar un pic, daca are dreptate in ce sugereaza ca a vrut sa spuna Rus, e interesant? Daca nu, citeste mai departe. Eu trebuia sa fiu golan si mama sa fie curva.

Acum cativa ani buni am fost in fata unui judecator care m-a intrebat cu cine vreau sa locuiesc. Cu mama sau cu tata. Cum pe tatal meu nu il mai vazusem de ceva vreme mi-a fost un pic peste mana sa zic cu el, desi pe vremea aia il preferam mamei. Eram evident minor, la un proces de divort in lipsa si am ales-o pe mama. Tatal meu plecase sa munceasca intr-o alta tara. Drama a fost una puternica pentru toata familia mea si, intr-un fel sau altul, cu totii am platit pentru ceea ce credeam ca o sa fie niste bani in plus. Si mai credeam ca o sa fie bine si ca la un moment dat dobanda nu va mai fi asa mare. Dar nu cred ca s-a intamplat pana acum si nu cred ca se va intampla decat poate cu copilul meu care, sper, prin mine si bunicii lui, va invata sa cantareasca altfel. Copilul nu a venit inca, apropo, iar eu, in mod ironic, am plecat sa muncesc intr-o alta tara. Tatal meu, intre timp, si iarasi ironic, s-a intors in tara. Daca drama noastra probabil ca nu se deosebeste prea mult de altele similare si nu voi insista aici tocmai din motivul asta, viata mea a fost altfel decat as fi vrut si asta ar fi bine sa bagi in cap mai ales daca lucrezi intr-o alta tara, departe de copii tai si sotia ta.

Familia mea m-a sustinut la facultate. Am terminat-o, am facut apoi un master si dupa vreo doi ani am plecat sa muncesc in Germania. Scriu randurile astea dupa aproape 4 ani petrecuti aici. Lucrez ca software developer la o companie de succes si castig la fel ca un neamt. Ai zice ca e preludiul unei povesti de succes, si nu e exclus sa fie. Dar depinde si din ce perspectiva privesti si, mai ales, cum masori succesul. Totul a costat mult mai mult decat toti banii pe care i-a facut tatal meu lucrand intr-o alta tara. Si inca nu e totul platit. Pentru ca, vezi tu, exista ceea ce noi numim cost de oportunitate. Daca avandu-l pe tatal meu aproape as fi ajuns sa detin o companie? Sau poate chiar in conducerea tarii (desi e greu la noi sa asociem asta cu ceva bun, dar ia ideea in sine)? Dar cel mai important, as fi putut sa fiu azi un om normal? Fara sechele, fara consecintele devenirii adolescent fara o prezenta paterna? As fi devenit un om mai puternic ca azi sau nu? Nu am de unde sa stiu raspunsurile la nici una din intrebari. Ce stiu insa, e ca nu o data am platit cu vars si indesat pentru luxul de a parea normal.

Cu totii avem bagaj. Unii il primesc, ca un fel de mostenire blestemata, altii si-l creaza singuri intr-o societate pe care nu o inteleg si care la randul ei, nu vrea sa inteleaga alte drame, caci le are pe ale ei. Bagajul meu nu e mai special ca al altcuiva si de aceea nu tin sa dramatizez situatia mea si nici sa ma plang. Departe de mine sa imi condamn parintii. Ce vreau e sa te fac sa te gandesti la consecintele deciziilor pe care le iei si prin prisma copiilor tai. Si tatal meu a plecat pentru a ne oferi un trai mai bun. Asa cum probabil gandeste majoritatea care pleaca. A crezut ca de asta aveam nevoie si, marturisesc, si de asta aveam nevoie! Nu am facut parte din categoria celor instariti iar facultatea e scumpa in Romania in raport cu veniturile. Banii lui au prins foarte bine. Dar i-as da pe toti inapoi (nu si facultatea) pentru a-l avea langa mine. Nu neaparat in sensul filmelor americane in care petrecem timp impreuna si ne destainuim ca cei mai buni prieteni, caci nu am fost niciodata asa, ci mai degraba sa il stiu acolo. Asa cum am stiut-o mereu pe mama.

Diferenta uriasa intre generatii si mentalitati ne-ar fi lovit oricum. As fi plecat oricum la facultate la aproape 400 de kilometri de casa si, probabil, apoi, as fi emigrat, la mai bine de 1000 de kilometri. Dar ar fi fost altfel, sunt sigur! Nu neaparat mai bine sau mai rau, dar complet. N-ar fi fost ceva care sa ma deosebeasca de ceilalti si, din perspectiva asta, ar fi fost un lucru bun. As fi primit lectii de barbierit, as fi baut beri, am fi vorbit despre femei. N-ar fi fost azi o tacere dubioasa si discutii facile. N-ar fi fost un gol in sufletele noastre. Ani de zile despre care nu putem sa ne spunem nimic pentru ca ei de fapt nu au existat. Nu in comun. Nu m-as fi gandit ca sunt abandonat si poate ca nu as fi preferat uneori izolarea lumii. Cine stie, la cat de mult imi place sa vorbesc, poate as fi fost un excelent orator daca nu mi-ar fi teama sa vorbesc in public. Ea poate n-ar fi trebuit sa-mi suporte atatea toane si frustrari. As fi  economist sute de ore de discutii cu prietenii ori am fi discutat despre problemele varstei noastre. As fi avut mai mult timp sa dedic pasiunilor mele in locul problemelor mele. Sau poate nimic din toate astea. Poate lucrurile ar fi fost la fel. Exact la fel. Dar nu am de unde sa stiu. Ce stiu e ca intrebarile astea nu ar fi existat caci nu as fi stiut ca astfel de experiente pot exista. As fi privit unul ca mine in ochi si n-as fi inteles nimic din ce se petrece in sufletul lui. Ori in mintea lui.

Una peste alta ma consider norocos. Pentru ca sutul in fund pe care mi l-au dat parintii fara sa vrea m-a invatat sa-mi imping limitele. Sa vreau tot mai mult. Sa compensez dezechilibrul din viata mea cu succese si experiente. Dar nu toti au norocul asta si nu toti aleg calea asta. Stiu situatii in care copiii au urmat parintii in alta tara fara ca macar sa termine liceul. Mi se pare de-a dreptul egoist sa furi copilului sansa de a fi mai educat. Unul din cazurile pe care le stiu s-a intors in Romania si lucreaza in constructii. Nu e nimic rusinos in asta dar s-au gandit parintii lui la costul de oportunitate? S-au gandit ei cat fura din viitorul lui doar pentru ca au ales o anumita cale? Cand il vad mi se pare ca ii lipseste ceva. Nu mi-e clar ce dar parca are o usoara tristete in ochi. Ei se vor impaca usor cu decizia, poate, dar copilul se va intreba mereu, asa cum ma intreb si eu, daca nu ar fi fost mai bine altfel. Si, mai rau, poate va ajunge la concluzii la care parintii lor nu s-ar fi gandit si nici nu au facut-o.

O alta perspectiva, cea a compensarii, sugereaza ca eforturile suplimentare pe care a trebuit sa le fac din cauza deciziilor luate de parintii mei, m-au facut azi mai puternic decat as fi fost avand o viata normala. Nici asta nu am de unde sa stiu. Dar mi se pare cel putin curajoasa presupunerea. Sa fii singur la 13-14 ani e cu totul altceva decat sa fii singur la 30. Ai atunci nevoie de modele, de sfaturi, oricat de depasite ar fi ele. Ai nevoie de o prezenta langa tine care sa te faca sa ai incredere in tine. O familie fara bani e mai buna decat singuratatea. O cearta cu parintii e mai buna decat una cu sticla de vin ori cu dealerul de droguri.

Putem sa ii spunem cost de oportunitate, remuscare, frustrare sau cum vrei tu. Ideea e ca mereu va fi un pret pentru deciziile pe care le iei si nu vei fi intotdeauna singurul care il va plati. Mama a avut sansa sa fie o curva iar eu am avut sansa sa fiu un golan. Am esuat amandoi!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.