Jurnal de calatorie

Jurnal de calatorie: Croatia (partea a doua)


Lana si Brad sau El Capitan si doua pesteri

Ce face omul fericit e, de obicei, ilegal, ingrasa, scump sau pur si simplu departe. Adica cam la vreo 2 ore cu barca pe mare. Splitul e magic, va spuneam zilele trecute, dar magia lui se intinde si in largul marii pentru cateva zeci de kilometri. Ii mai spune si, comercial, Blue Cave, Green Cave si arhipelagul Dalmatian si e de gasit in mai toate vederile din Split si de cumparut pe mai toata zona de promenada din fata Palatului lui Diocletian. Vroiam si noi sa mergem macar pe o insula si intr-o seara unul din standurile astea ne-a atras atentia. Am discutat detalii, am facut o rezervare si ne-am inteles sa ne vedem la un doc aproape de hotelul nostru.

O barca se apropie de doc, ancoreaza, o tipa se da jos si incepe se ne faca cu mana. Facem si noi cu mana si dupa inca vreo doua minute ajungem langa barca si descoperim ca e aia care trebuie (in Split sunt al naibii de multe barci si asta poate confuza uneori 🙂 ). Gazdele noastre erau Lana, o croata cu un zambet larg cat insula Brac, par lung cat arhipelagul Dalmatiei si doar cu picioarele mai groase decat buzele, pe post de ajutor si El Capitan – o fi zis si el un nume dar noi eram cu totii atenti la Lana – despre care Ea se jura ca seamana cu Brad Pitt cand sta la bar si fumeaza. Cred ca ne-a pus Diocletian o mana pe cap caci asa gazde mai rar: te relaxai si doar uitandu-te la ei.

Plimbare cu barca

Faini oameni cu care sa te plimbi pe mare

Dupa ce parca s-a umplut eram asa: un croat stabilit in Chicago cu trei copii maricei dupa ei (da, am auzit “Oh mai God” mult mai des decat ne-am fi dorit), un cuplu italian cu 2 copii mici, un polonez stabilit in Londra cu un baietel, un cuplu neamt cu un baiat dupa ei si noi doi, adica inca doi copii. Primii care o cedat au fost, evident nemtii: “dar de ce ia curbele asa? Daca, cad copiii in apa?”. Nu era nici un pic de vesta de salvare pe noi, la capatul din spate al barcii nu era inchis, fiecare statea pe unde vroia (si noi am stat inclusiv in deschizatura aia din spatele barcii care era foarte cool de altfel) si totul era relaxant pentru aproape toti dintre noi. Lana o calmeaza pe femeie si pana la sfarsitul zilei zambea si neamtoaica cat insula Vis cand mai lua El Capitan cate o curba mai brusca.

Dupa doua ore pe ceas si cateva inghitituri in sec ajungem la pestera albastra. Lana ne coboara iar pe toti si apoi incepe sa vorbeasca cu un politist din port. Noi ne asezam la o coada lunga din care ajungeam in barci mai mici care ne duceau la pestera. In timp ce noi asteptam sa ajungem sub primele umbrele, El Capitan isi primeste o amenda si vorbeste suparat la telefon. Mai ca te durea sufletul cand vedeai suferinta lui. Uitai complet ca barca are 14 locuri (inauntru in cabina, pe scaune) si noi eram 16. Lana nu-i tine de urat ci sta cu noi si ne tine de vorba. Croatul americanizat e cel mai vorbaret si se inteleg bine. Mai ales cand vorbesc amandoi in croata dar spre norocul nostru asta nu se intampla prea des. Ajungem la barcile care pot intra in pestera dupa vreo ora de asteptat. Urcam alaturi de inca 18 persoana intr-o barca cu motor si ne indreptam spre pestera. Pe drum italianul-el isi scere scuze si se pune fix in fata mea, deasupra banchetei – eram la prora undeva – varandu-mi sub nas cel mai gol cur pe care l-am vazut in Croatia pana cand am ajuns pe o plaja de nudisti. Italianul-ea face poze si imi surpinde fata goala. Dupa vreo doua minute ajungem aproape de intrarea in pestera, scobita in asa fel incat barca noastra sa se poata strecura, dar numai daca pasagerii ei se apleaca si isi baga capul intre picioare. Desigur, carmaciul te avertizeaza din timp: “Hei! Hei! Head!”. Intram in pestera si momentan e bezna. Pana ma gandesc eu pe unde naiba mergem de acolo carmaciul nostru ne impinge printre ziduri cu un bat si ajungem pe un mic lac albastru. Incep explicatiile carmaciului printre suspine, urale si ovatii: “6 meter deep! 6 meter! Hier! Deep” si da din maini mecanic. “Length 12 meters! 12 meters! Hier!” si da din nou din maini.

Pestera albastra e faina fara doar si poate dar nu apuci sa admiri prea mult pentru ca cei din barca se calca in picioare sa isi intind betele de selfie prin fata si spatele tau. E o lupta sa faci poze intr-un semi-intuneric albastrui dar cel mai interesant e de fapt sub barca. Si totul se petrece destul de repede: in 20 de minute pleci, vezi si te si intorci cu barcuta.

Blue Cave

Blue Cave sau Pestera Albastra

Dupa scurta vizita la Blue Cave urmeaza cea verde. Aici El Capitan intra cu barca cu tot pana langa o raza de soare care intra printr-o gaura din tavanul pesterii. Raza de soare se transforma intr-un ochi de apa verde cum rar natura te lasa sa vezi. Aici ai voie sa inoti dar noi ne hotaram sa facem asta langa urmatoare destinatie, Pakleni Otoci, o insula inconjurata de apa atat de clara ca se vede pana departe sub pamant prin ea. Altii sunt insa in apa si isi fac poze chiar acolo unde ochiul de soare atinge apa. Barca noatra trece razant pe langa doi dintre ei si merge catre un mic port pe partea cealalta a insulei. Acolo avem timp liber doua ore. Mergem la un restaurant care parea mai degraba gradina botanica unde Lana ne facuse rezervare si mancam bine dar mai scump ca in alte locuri (asta e un fel de constanta in Croatia, mai ales pe litoral: daca platesti un pic mai mult mananci al naibii de bine).

Mesenii nostrii sunt croatii americanizati si polonezul cu copil. Povestim mai multe teme lejere si ne minunam de copii care se tem de albine mai rau ca de dracul. Pe una o prind intr-o sticla iar pe alta intr-un pahar. Ca sa nu le faca rau. Tatal se uita din cand in cand catre noi si ne cere ingaduinta. Noi ne simtim un pic intimidati de cat de liber discuta cei de pe partea cealalta a oceanului prin comparatie cu noi. Ii platim simpaticului dar lentului chelner care ne impartise pe familii: “Family one, what would you like to drink?” si ne indreptam spre barca. Urmatoarea destinatie e insula Hvar si orasul cu acelasi nume. Orasul e frumos si impartaseste aceeasi arhitectura de piatra a zonei. Dar noi suntem deja prea obositi ca sa ii mai rezistam codului rosu de canicula. Cautam umbra si bauturi reci. Platim pe masura, mai ales bauturile. Descoperim pe o straduta un mic atelier al artistei Lucija. Creeaza tablouri in relief din materiale gasite pe insula: bucati de lemn, sarma, pietre. Primim o mica reducere pentru ca platim cash, un zambet larg, un multumesc venit din suflet si micul tabloas cu rama mov predestinat peretelui din sufragerie.

El Capitan intarzie la apel si glumim ca era sa plecam fara el. Suntem cu totii lenesi si ii zambim soarelui doar cu jumatate de gura. Marea e agitata acum si ne lovim constant de valuri. Printr-un geam mic, deschis, apa marii isi face loc pana pe fata mea ori pe tricoul meu. Nu vorbim prea mult dar suntem cu totii fericiti. Vezi asta in privirile noastra cand se intersecteaza des prin cabina ori pe punte. Nu pentru ca am vazut pestera albastra sau verde, ci pentru ca El Capitan a condus barca cu piciorul stang in timp ce savura o tigara, pentru ca Lana ne-a dat tuturor mana, copil, femeie sau barbat atunci cand am coborat din barca, pentru ca un chelner ne-a dat nume de familii, pentru natura ne-a rasfatat cu soare si cu valuri si pentru ca, va zic, e un pic de magie acolo.

Plimbare cu barca

Plimbare cu barca

Cartile postale sunt inselatoare

Pe multe din vederile de la chioscuri vei vedea un triunghi de plaja. Adica plaja Zlatni Rat de la Bol, de pe insula Brac. N-am intrebat dar pare sa fie o mandrie locala. Si pentru ca am vrut sa mergem pe inca o insula am mers aici la plaja. Ea a vrut ceva pe care sa pluteasca in apa si tot ce am gasit a fost o minge. Deci primul lucru pe care l-am facut pe plaja dupa ce am platit sezlongurile a fost sa umflam mingea. Desi mingea e destinata in special copiilor, noi, doi copii cu pretentii de adulti, n-am reusit sa o umflam. Ajungem la concluzia ca ii lipseste o gaura si ii cerem barmanului celui mai apropiat bar un cutit. Barmanul ne ofera un surub pentru ca singurul lui cutit era prea mare pentru o operatie atat de fina. Dar inainte de asta barmanul doreste si el sa incerce sa umfle minunata minge. Nu reuseste dar ne marturiseste un secret: daca apasam dintr-o anumita directie o valva ar trebui sa se deschida si sa putem umfla. Am sarutat deci barmanul si doua minute mai tarziu aveam mingea umflata. Treaba cu mingea e ca fiind rotunda, aluneci usor de pe ea. Asta s-a si intamplat iar experienta a tinut-o pe Ea afara din apa tot restul zilei. A provocat insa si foame asa ca ne-am dus la restaurantul cel mai apropiat care avea insa toate mesele cu servire ocupate. Ne-am asezat la coada acolo unde scrie “Fast food –  self service” si dupa vreo 20 de minute care au sfidat si partea cu fast si partea cu service am primit ceea ce pentru o mandrie locala e mai putin mandru. Brac e o alta insula frumoasa. Mare si frumoasa. Am condus peste 70 de kilometri in lung si in lat. Poti gusta ulei de masline ori vinuri, manca la restaurante ascunse, vizita orasele pitoresti. Ne-a parut rau ca nu am stat si o noapte pe insula.

Splitul nu doarme ci canta si danseaza. Vezi asta la fiecare capat de strada ingusta cand ajungi intr-o piateta dupa ce ai trecut de o statuie alba ori o casa de piatra ori un magazinas de suveniruri luminos. Rataceste-te si vei ajunge cu siguranta si in peristilul Palatului lui Diocletian. Pentru ca o muzica te va chema. Aici lumea se aduna sa cante si sa danseze. Si nu e o figura de stil. Se intampla cel putin vinerea cand muzica suna dintr-o instalatie de sunet amenajata iar oameni se aseaza pe pernute rosii pe trepte ca sa o asculte ori o danseaza in mijlocul curtii. Un restaurant local isi trimite chelnerii sa te imbie cu un pahar de vin si vei plati pentru el cam cat pentru o cina modesta in Karlovac. Pe incercate. Daca mergi inspre nordul orasului, pe faleza, la un moment dat, vei intalni restaurantul F Marine. Eu nu ma omor dupa peste dar acolo am mancat al doilea cel mai bun ton din viata mea. A fost ultima sansa pe care am dat-o bucatariei croate care nu e impresionanta daca nu iti plac pestele si fructele de mare si am avut “noroc”.

Cascadele din Slunj

Cascadele din Slunj

Mai putin noroc am avut cand am plecat inspre Zagreb. Vremea, dupa cod rosu de canicula s-a sucit si ne-a stricat planurile de vizitat Plitvice. Traficul a fost iarasi o problema. Drept consolare am vizitat o serie de mici cascade la cativa kilometri, in Slunj. Dupa-amiaza am mancat in Karlovac unde greu am gasit ceva deschis desi era sambata seara. Dar am avut din nou noroc de un restaurant bun. La care am platit, dupa cum spuneam, cam cat am platit cu o zi inainte la palatul lui Diocletian pentru un vin si o bere. Iar Zagreb ne-a primit din nou cu bratele deschise, sau mai bine zis cu sticlele de vin deschise. Prima terasa la care ne-am asezat a inchis o ora mai tarziu asa ca ne-am mutat doua mese mai jos la o teresa care a mai stat deschisa inca vreo ora. Culmea, cand am plecat, destul de tarziu, a treia terasa, care era chiar langa cea de a doua, era inca deschisa. Asta nu zic ca e magic, dar plin de viata tot e!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.