IMG_5333IMG_5336IMG_5337IMG_5339IMG_5341IMG_5344IMG_5348IMG_5360IMG_5365IMG_5368IMG_5370IMG_5373IMG_5374IMG_5376IMG_5376IMG_5378IMG_5379Mocanita din Viseu - biletele

Ioana nu e chiar cea mai tanara. Dar e atragatoare. Cel mai mult imi place cand e preocupata si isi vede de-ale ei. Pur si simplu scoate fum! Sau aburi sau ce-o fi ce-i iese pe nas. Ioana nu merge repede dar merge hotarata. Are drumul ei batut in munte de pe care se mai abate uneori doar ca sa mai adune niste lemne. Dar la zile mari e inconjurata de lume si asta ii place cel mai mult. O auzi cum fluiera de bucurie. Culoarea ei preferata e negru dar isi rasfata copiii si cu alte culori. Si chiar ea are de fapt cate o pangliga de rosu pe aici si pe dincolo. Copiii ei o urmeaza docili si entuziasmati. Poti sa ii auzi cum vorbesc ritmic in spatele ei si parca mereu au aceleasi discutii! Ea e Ioana, una din mocanitele din Viseu.

Cu cateva zile inainte sa mergem la Viseul de Sus ca sa ne plimbam cu mocanita am mers la Sibiu la Muzeul Satului. O sibianca in masina si un sofer atent n-au reusit sa gaseasca intrarea muzeului ci intrarea unei pensiuni de langa. Pana la urma tot la muzeu am ajuns – mai degraba la restaurantul din muzeu unde am mancat cei mai buni mici din ultimii 5-6 ani – dar putin frustrati pentru ca semnele catre intrarea muzeului ori lipseau ori nu erau suficient de vizibile. Cei din Viseu au facut o treaba mult mai buna si inca de pe la 50-60 de kilometri vezi semne cu directii semnate simplu “Mocanita”. Ele sunt puse strategic chiar la acele intersectii unde ai sansa sa o iei gresit daca nu stii zona. Ne-am bucurat deci tare mai ales ca nu mai tineam minte drumul. Si au fost mai multe mici bucurii pentru ca semnele  deveneau tot mai dese cu cat te apropiai. N-am avut nici cea mai problema sa ajungem intr-o curte mare, aproape deloc luminita, dar altfel primitoare mai ales din cauza unui paznic cu vesta reflectorizanta si a unei doamne care ne-a dat cheia de la cuseta noastra (am innoptat in hotelul tren). Doamna tind sa cred ca a fost aceeasi care ma sunase cu cateva ore inainte ca sa fie sigura ca rezervarea mea, facuta cu mai bine de o luna inainte, mai e valabila.

“Tot inainte!” au fost indicatiile doamnei si, la lumina farurilor masinii am vazut, la cateva zeci de metri, vagoanele care urmau sa ne fie casa si masa in seara aceea. Vagoanele nu aveau tablite cu numere asa ca am inceput noi sa le numaram – noroc ca erau doar doua de dormit, primul era restaurantul – si asa ne-am gasit camera relativ usor. Am desfacut un mic lacat de la compartimentul 9 si am intrat intr-o cuseta mica dar atat de autentica ca ziceai ca esti intr-un muzeu. Pe partea stanga erau trei paturi dar unul era inchis si devenise spatarul patului de jos. Pe partea dreapta erau, in ordine, un cuier, o scara metalica, un dulap in partea de sus si o chiuveta care se transforma in masa in partea de jos. Eu nu am facut poze dar cele de pe siteul lor arata ce-am vazut si eu. Parol! Era destul de cald in compartiment dar cele minus 19 grade de afara ne-au facut prevazatori si am dat caldura si mai tare. Urma sa luam cina in vagonul restaurant la ora 7 si ne-am dus la o mica plimbare inainte. Noi mare lucru n-am putut vedea – era deja intuneric dupa cum v-am sugerat mai devreme – dar pentru voi va fi probabil altfel caci prin curte se vedeau stalpi electrici cu cablurile pe afara. Am reusit totusi sa distingem unde sunt dusurile – la cativa pasi de vagoane – unde pe timp mai cald se poate sta pe sezlong si cine a adus vagoanele acolo – o mare si frumoasa locomotiva cu aburi fabricata in Resita.

Vagonul restaurant era gol si pana am plecat noi tot gol a ramas desi eram in 2 ianuarie, adica romanii erau inca in concediu. O simpatica domnisoara ne-a servit un meniu cu 4 feluri, cateva pahare de vin si un mic paharel de afinata – careia Ea nu i-a dat prea multe stele poate si pentru ca mirosea usurel a spirt. Mancarea a fost buna, servita prompt si calda, dar nu ne-a dat pe spate. Vinul a fost bun iar atmosfera ar fi fost probabil si mai agreabila daca nu ar fi fost frig. Din acelasi motiv – adica frigul – si domnisoara si-a pastrat pufoaica pe ea tot timpul cat am stat in restaurant, inclusiv cand ne-a servit pe noi. Scaunele visinii, felinarele – cu eticheta de Ikea :), perdelele maro si constientizarea ca esti intr-un tren – care din pacate sta pe loc – fac din cina in vagonul restaurant un eveniment, o mica aventura. Ne-am simtit ca niste copii rasfatati si am simtit asta din plin cand bucatareasa a incercat sa o convinga sa guste din supa de pui cu legume chiar daca Ea nu e mare fan de supe. Am plecat din restaurant satuli, ametiti si un pic fermecati. Am promis ca ne intoarcem a doua zi, in jur de 8:30, pentru micul dejun.

Daca iti trece prin minte sa faci sex in cuseta aia din alte vremuri nu pot sa te condamn. E atat de personala in autenticitatea ei incat parca vrei sa o cunosti mai bine, sa ii arati cine esti. Sau pur si simplu esti curios daca patul de sus tine. Una din astea doua, oricum. Din pacate, nu pot sa iti garantez ca patul de sus va va tine. Noi am ramas pe cel de jos pentru ca in felul asta ajungi si cu picioarele direct pe caloriferul de la capatul lui. Bonus! Somnul nu ne-a prins prea usor si asta nu e o metafora pentru sex. Pur si simplu am mancat prea mult. Dar ne-am amuzat copios cand ne dirijam ca niste semafoare prin cuseta. Daca unul sta in picioare pe partea dinspre geam iar celalalt tot in picioare dar pe partea dinspre usa si primul vrea sa iasa din cuseta cel de-al doilea trebuie sa se aseze pe pat pentru ca altfel primul nu poate trece. Si cum inainte de culcare te mai agiti pe la toaleta am facut rocada asta de cateva ori fara sa ne plictisim. Dar la orizontala e destul loc. Paturile sunt generoase desi esti intr-o cuseta iar pernele si paturile comode. Cu caldura n-am avut nici o problema desi am avut senzatia de frig de cateva ori in noapte. Nu mi-e nici acum clar daca am visat sau nu. Ea nu s-a plans decat ca a mancat prea mult.

Dimineata si-a dat mana cu noaptea si ne-a patruns linistita prin fereastra strajuita de perdelele maro. Eram entuziasmati sa vedem ce e afara. Am dat perdeaua la o parte si am putut vedea o parte din padurea ce se intinde in sus pe dealuri. Apoi am iesit pe coridor si ne-am uitat inspre intrarea in curte. Cateva locomotive pozau in muzeul in aer liber, mai departe 2 mocanite scoteau fum gros pe cosuri si cativa oameni misunau deja pe afara. Din cand in cand un suierat de locomotiva ne intrerupea reveria. Am mers la micul dejun mai tarziu decat intentionasem. O iritare de la lentilele de contact ne-a tinut pe loc ceva vreme. Dar in vagonul restaurant nu era nimeni. Nici macar domnisoara din prima zi ori bucatareasca. Eram convins ca micul dejun se serveste de la 8:30 si nu la 8:30 – ori 9:30 cat era atunci ceasul dar singura mancare erau vreo doua boluri cu doua tipuri de cereale. Fara lapte la indemana am luat doar cateva bucatele intr-un servetel ca sa rontaim pe mocanita. Problema mai mare era ca nici cafea nu am gasit si noi nu prea suntem oamenii care incep ziua fara cafea. Am mers in compartiment sa ne strangem lucrurile si dupa cateva minute domnisoarea din prima zi ne bate la usa si isi cere scuze pentru ca a intarziat. Am prins trei tartine delicioase – zice Ea – si doua pahare de plastic cu cafea. Daca pesmetii nu-s inmuiati in lapte nu ma incurc sa beau cafeaua – dar am apreciat gestul.  Oarecum!

Mocanitele suiera de zor. Domnisoara suna pe cineva pe mobil si ne zice ca in vreo 20 de minute pleaca si a doua mocanita. Punem bagajele in masina si mergem sa ne luam bilete. Care bilete, spre deliciul nostru aratau fix ca cele ale CFR-ului de altadata: mici si de carton mai gros, maro la culoare (vezi in poze). Mai putin delicioas a fost cand a trebuit sa platim totul. In naivitatea mea am crezut ca pachet inseamna cazare in hotelul-tren, cina, mic-dejun si calatoria cu mocanita … pentru doua persoane. Pur si simplu nu mi-am imaginat ca are sens ca un compartiment sa fie ocupat de mai putin de 2 persoane. Daca le aduni pe toate e greu sa crezi ca totul poate costa 171 Lei pentru doua persoane dar pana in momentul in care am platit, dintr-un motiv sau altul, asta mi-a fost crezul. Nu aveam atat de multi bani la noi asa ca am platit cu cardul. Da, POSul functiona, in ciuda temerilor domnisoarei de la casa de bilete, noi ne-am primit biletele – alea mici dragute, maro si de carton – si ne-am urcat in ultimul vagon al trenului. Prea inspirati n-am fost dar va zic dupa ce plecam.

Am plecat usor, usor din curtea-gara. Vagoanele de lemn se zgaltaiau si scartaiau prelung si ritmic. Doua mari compartimente cu bancute de lemn si ferestre generoase erau in fiecare vagon. La fiecare capet cate o soba incalzea fiecare din compartimente. Undeva pe langa soba un mesaj doar in romaneste mentiona pe un ton poruncitor ca sobele vor fi alimentate cu maxim un brichet pe durata calatoriei. Mi-a adus aminte de mesajul din WCul trenului hotel – el cerea sa nu se arunce produse de igiena – care era in germana, engleza si romana si n-am putut sa nu ma gandesc ca, se pare, doar romanul e preocupat de numarul de bricheti in schimb cei si nemtii si englezii au alte planuri cu produsele lor de igiena personala. Sobele nu faceau teribil de multa caldura decat daca stateai in apropierea lor. Dar era haios sa vezi cum scoate vagonul fum si pe la un capat si pe la celalalt in concurs parca cu mocanita. In compartimentul nostru erau foarte multi artisti. O gasca de prieteni inarmata cu smartphonuri si doua aparate de fotografiat faceau de zor exercitii pe geamurile care aveau neinspiratia sa se deschida la fiecare strigat de “uau”. Soba nu facea insa fata sa reincalzeasca compartimentul suficient de rapid asa ca frigul ne-a fost multa vreme companie.

Dupa cateva minute de la plecare, nasul – un tanar probabil sub 30 de ani – vine si ne cere biletele. Ne ofera cate un paharel de palinca sau afinata – cu siguranta din alta sursa, mult mai buna decat cea a restaurantului – la alegere, pe langa cateva informatii banale despre calatorie: “vom face trei opriri, doua pentru toaleta si una pentru a alimenta mocanita cu …”. Ma plictisesc sa il ascult si ii refuz politicos si licorile pentru ca eram soferul de serviciu. Imi raspunde glumind ca cineva mereu sufera. Compasiunea lui primeste un zambet si el pleaca catre paharul urmatorului calator. Mergem prin Viseu, pe malul Vaserului in sus pe munte. Casele satenilor ne zambesc semete de pe o parte si de cealalta a caii ferate. “Mandrii oameni, mandre case”, gandesc eu doar pentru mine, admirand micile palate. Nu vezi peste tot case asa frumoase, construite cu gust si atat de ingrijite. Dar in Viseu si in satele de langa vezi. Vaserul serpuieste pe langa noi si dupa putin timp ne da de baut. Oprisem pentru prima data de la plecare si vagonul nostru era fix in fata unui magazin mixt. Ea merge sa cumpere apa si pufuleti. Aseaza produsele pe tejghea si cineva ii spune: “3 lei.”. “Toate sunt ale mele.”, exclama ea in semn ca vrea o recalculare. “1 leu, 1 leu si 1 leu”, raspunde vocea din spatele teghelei aratand spre cele doua sticle de apa si spre punga mare de pufuleti. Eu cred ca e greu sa gasesti astazi pe cineva ca sa nu vrea sa iti vanda ceva mai scump decat face dar aici, in magazinul asta mixt, nu a fost cazul. Apa vine din Vaser, scrie pe eticheta, si mai e si imbuteliata in Viseu, poate chiar in curtea magazinului mixt.

Ne indepartam de sate si acum casele sunt tot mai rare. Uneori calea ferata aproape ca tine acum loc de pridvor. Sau sprijina un pod care se deschide spre sina cu o mica portita. Geamurile aburesc din cand in cand dar putem vedea usor Vaserul inghetat pe aici si pe dincolo. Gasca de artistii nu scapa nici un cadru cu telefoanele mobile. Nu e alb decat pe alocuri si ne gandeam ce frumos ar fi fost cu zapada. Dar brazii, muntele, Vaserul, curbele pline de fumul si aburul mocanitei si vagoanelor ne trimit la visare si uitam si de frig si de lipsa zapezii. Facem o noua oprire si coboram din vagon sa vedem mocanita. O cunoastem pe Ioana care are un colier pe care scrie 150 de cai putere, viteza maxima 30 de kilometri pe ora si locul nasterii, Resita. E toata neagra, scoate mult fum si fluiera des. Vagoanele sunt aproape toate vopsite in verde si galben si cu inscrisuri in germana si ocazional stampilate cu gara de domiciliu: Viseul de Sus. Langa un vagon oamenii stau buluc si inteleg ca se dau gogosile sau prajiturile pentru care ai primit voucher. E prea multa lume si mergem inapoi in tren. In scurt timp plecam. Nostalgic, suieratul mocanitei grabeste si ultimii oameni ramasi pe afara. Trecem pe langa o pepiniera, prin vai largi unde Vaserul se rasfata, si uneori razant pe langa muntele cu muschi galben de pamant. E o coregrafie reusita a naturii si a omului.

Ajungem la Paltin. Coboram din tren si imbratisam soarele. Intr-o poiena vasta cateva cosuri in care ard lemne incalzeste deja oamenii veniti cu prima mocanita. O terasa acoperita te invita sa mananci pe banci mari de lemn. Mai incolo inca o terasa vinde bauturi si mancare si inca una tine loc de depozit pentru mese si scaune folosite probabil pe vreme mai calda. Dupa calea ferata usor in sus pe un damb, un muzeu micut langa alte mese de lemn e pus pe planul nostru spontan. Mai departe se vad semne catre toalete. Ne asezam la coada sa ne luam de mancare. Coada creste si in latime si in lungime cu oameni care mai de care mai infrigurati. Ajungem destul de greu la casa, platim pentru niste mici, dam 2 vouchere pentru ceai si primim unul pentru mancare. La doi pasi mai departe aratam voucherul de mici si suntem rugati sa asteptam. Ne asezam usor intr-o parte, la vedere, si ne bem ceaiurile. E incredibil de frig. Daca nu te misti pur si simplu ingheti. O doamna ma impinge, isi cere scuze ragusita, si striga la o domnisoara sa ii umple o sticla cu bautura. Oamenii trec pe langa noi si merg sa isi ia portile de carnati care sunt serviti mult mai rapid decat micii. Ne punem din nou in rand si asteptam sa fim serviti. Vreo 20 de mici sfaraie pe un gratar in fata noastra. Ma tot gandesc la micii de la Muzeul Satului din Sibiu. Cate 4 ori 6 odata micii dispar de pe gratar. Mai agit din cand in cand voucherul iar cate una din cele doua fete care servesc ma privesc gales dar nu ii spun nimic. 8 mici, 4 mici, 0 mici. Ma uit la gratarul gol, ma uit la voucherul de pe tejghea, ma uit la fetele care servesc. Aceleasi priviri dar mai putin galese. Nici una nu zice nimic desi e clar ca nu mai au mici si nici nu intentioneaza sa mai faca. Ii spun ca vreau sa mananc totusi ceva, chiar daca nu mici si primesc vreo 3 carnaciori. Ma retrag frustrat la ultimul colt de soare dupa aproape de ora de asteptat. Mainile imi sunt atat de inghetate incat abia pot sa tai carnatii. Picioarele imi sunt deja atat de reci incat nu mai am incredere ca ma pot sustine. Ea revine de la toaleta si vrea sa se aseze langa mine. O voce de fochist imediat: “Haida, domnu’! Ca plecam!”.

Plecam intr-adevar dupa o ora de asteptat, fara sa fi vazut muzeul si fara sa fi apucat sa ne incalzim cumva, undeva. Gasca de artisti e in continuare vesela dar mai obosita si implicit mai tacuta. Mocanita coboara agale catre Viseu si ofera spectaculoase vai de fum prin curbele scobite de Vaser. Ne punem picioarele inghetate pe bancheta din fata pentru ca macar curentul rece de jos sa ne mai ocoleasca. Dupa vreo jumatate de ora stangul e din nou in forma iar dreptul isi revine rapid. Facem mai putine opriri la intors si in jur de 15:30 ajungem inapoi in Viseu. Mergem sa vedem ce putem sa ne cumparam de la cafebarul-muzeu elefant. Cele doua fete cu priviri galese care serveau in Paltin sunt acum aici. Primim doua gogosi pentru voucherele ramase si ne luam cate o cafea. Aruncam un ochi in micul muzeu al Holocaustului care spune povestea prigonirii localnicilor. E o camera mica, frumos aranjata si cu mare incarcatura emotionala. Ne intoarcem in curte si ne plimbam printre locomotive. E chiar si una electrica in muzeul in aer liber.

O mica nota de subsol

Mocanita din Viseu e pomenita pe TripAdvisor si recomandata de multa lume. Inclusiv prieteni apropiati au fost acolo si mi-au recomandat sa merg. Tendinta mea e de a fi mai critic cu lucrurile care primesc atat de multa reclama. Dar trebuie sa recunosc ca am ramas cu o impresie buna in ciuda unor evidente neajunsuri. Chiar si pentru cel mai mic magnet pe care l-am cumparat de la ei am primit bon. Gradul de tehnologizare e unul relativ mare comparativ cu alte afaceri: folosesc tablete si calculatoare moderne si plata cu cardul e posibila. Siteul lor e un mic labirint dar daca ai rabdare reusesti sa gasesti ce iti trebuie. Mi-au lasat impresia ca sunt eficienti si prompti – atunci cand sunt prezenti – prin lucruri relativ simple: vouchere, impartirea intre casa (incasare) si servire, cina doar pentru un numar minim de persoane (4 desi noi am fost doar doua dar probabil s-a datorat sarbatorilor), produse de calitate (de exemplu, cafetiera parea un model scump deci probabil durabil) si marketing si prezentare bune (biletele de tren, voucherele incluse in pret, sezlonguri, cosurile in care au facut focul la Paltin). Pe ansamblu experienta e una pozitiva si eu sper sa ma pot intoarce acolo si intr-o vara.

Jurnal de calatorie

Jurnal de calatorie: Mocanita din Viseu


IMG_5333IMG_5336IMG_5337IMG_5339IMG_5341IMG_5344IMG_5348IMG_5360IMG_5365IMG_5368IMG_5370IMG_5373IMG_5374IMG_5376IMG_5376IMG_5378IMG_5379Mocanita din Viseu - biletele

Ioana nu e chiar cea mai tanara. Dar e atragatoare. Cel mai mult imi place cand e preocupata si isi vede de-ale ei. Pur si simplu scoate fum! Sau aburi sau ce-o fi ce-i iese pe nas. Ioana nu merge repede dar merge hotarata. Are drumul ei batut in munte de pe care se mai abate uneori doar ca sa mai adune niste lemne. Dar la zile mari e inconjurata de lume si asta ii place cel mai mult. O auzi cum fluiera de bucurie. Culoarea ei preferata e negru dar isi rasfata copiii si cu alte culori. Si chiar ea are de fapt cate o pangliga de rosu pe aici si pe dincolo. Copiii ei o urmeaza docili si entuziasmati. Poti sa ii auzi cum vorbesc ritmic in spatele ei si parca mereu au aceleasi discutii! Ea e Ioana, una din mocanitele din Viseu.

Cu cateva zile inainte sa mergem la Viseul de Sus ca sa ne plimbam cu mocanita am mers la Sibiu la Muzeul Satului. O sibianca in masina si un sofer atent n-au reusit sa gaseasca intrarea muzeului ci intrarea unei pensiuni de langa. Pana la urma tot la muzeu am ajuns – mai degraba la restaurantul din muzeu unde am mancat cei mai buni mici din ultimii 5-6 ani – dar putin frustrati pentru ca semnele catre intrarea muzeului ori lipseau ori nu erau suficient de vizibile. Cei din Viseu au facut o treaba mult mai buna si inca de pe la 50-60 de kilometri vezi semne cu directii semnate simplu “Mocanita”. Ele sunt puse strategic chiar la acele intersectii unde ai sansa sa o iei gresit daca nu stii zona. Ne-am bucurat deci tare mai ales ca nu mai tineam minte drumul. Si au fost mai multe mici bucurii pentru ca semnele  deveneau tot mai dese cu cat te apropiai. N-am avut nici cea mai problema sa ajungem intr-o curte mare, aproape deloc luminita, dar altfel primitoare mai ales din cauza unui paznic cu vesta reflectorizanta si a unei doamne care ne-a dat cheia de la cuseta noastra (am innoptat in hotelul tren). Doamna tind sa cred ca a fost aceeasi care ma sunase cu cateva ore inainte ca sa fie sigura ca rezervarea mea, facuta cu mai bine de o luna inainte, mai e valabila.

“Tot inainte!” au fost indicatiile doamnei si, la lumina farurilor masinii am vazut, la cateva zeci de metri, vagoanele care urmau sa ne fie casa si masa in seara aceea. Vagoanele nu aveau tablite cu numere asa ca am inceput noi sa le numaram – noroc ca erau doar doua de dormit, primul era restaurantul – si asa ne-am gasit camera relativ usor. Am desfacut un mic lacat de la compartimentul 9 si am intrat intr-o cuseta mica dar atat de autentica ca ziceai ca esti intr-un muzeu. Pe partea stanga erau trei paturi dar unul era inchis si devenise spatarul patului de jos. Pe partea dreapta erau, in ordine, un cuier, o scara metalica, un dulap in partea de sus si o chiuveta care se transforma in masa in partea de jos. Eu nu am facut poze dar cele de pe siteul lor arata ce-am vazut si eu. Parol! Era destul de cald in compartiment dar cele minus 19 grade de afara ne-au facut prevazatori si am dat caldura si mai tare. Urma sa luam cina in vagonul restaurant la ora 7 si ne-am dus la o mica plimbare inainte. Noi mare lucru n-am putut vedea – era deja intuneric dupa cum v-am sugerat mai devreme – dar pentru voi va fi probabil altfel caci prin curte se vedeau stalpi electrici cu cablurile pe afara. Am reusit totusi sa distingem unde sunt dusurile – la cativa pasi de vagoane – unde pe timp mai cald se poate sta pe sezlong si cine a adus vagoanele acolo – o mare si frumoasa locomotiva cu aburi fabricata in Resita.

Vagonul restaurant era gol si pana am plecat noi tot gol a ramas desi eram in 2 ianuarie, adica romanii erau inca in concediu. O simpatica domnisoara ne-a servit un meniu cu 4 feluri, cateva pahare de vin si un mic paharel de afinata – careia Ea nu i-a dat prea multe stele poate si pentru ca mirosea usurel a spirt. Mancarea a fost buna, servita prompt si calda, dar nu ne-a dat pe spate. Vinul a fost bun iar atmosfera ar fi fost probabil si mai agreabila daca nu ar fi fost frig. Din acelasi motiv – adica frigul – si domnisoara si-a pastrat pufoaica pe ea tot timpul cat am stat in restaurant, inclusiv cand ne-a servit pe noi. Scaunele visinii, felinarele – cu eticheta de Ikea :), perdelele maro si constientizarea ca esti intr-un tren – care din pacate sta pe loc – fac din cina in vagonul restaurant un eveniment, o mica aventura. Ne-am simtit ca niste copii rasfatati si am simtit asta din plin cand bucatareasa a incercat sa o convinga sa guste din supa de pui cu legume chiar daca Ea nu e mare fan de supe. Am plecat din restaurant satuli, ametiti si un pic fermecati. Am promis ca ne intoarcem a doua zi, in jur de 8:30, pentru micul dejun.

Daca iti trece prin minte sa faci sex in cuseta aia din alte vremuri nu pot sa te condamn. E atat de personala in autenticitatea ei incat parca vrei sa o cunosti mai bine, sa ii arati cine esti. Sau pur si simplu esti curios daca patul de sus tine. Una din astea doua, oricum. Din pacate, nu pot sa iti garantez ca patul de sus va va tine. Noi am ramas pe cel de jos pentru ca in felul asta ajungi si cu picioarele direct pe caloriferul de la capatul lui. Bonus! Somnul nu ne-a prins prea usor si asta nu e o metafora pentru sex. Pur si simplu am mancat prea mult. Dar ne-am amuzat copios cand ne dirijam ca niste semafoare prin cuseta. Daca unul sta in picioare pe partea dinspre geam iar celalalt tot in picioare dar pe partea dinspre usa si primul vrea sa iasa din cuseta cel de-al doilea trebuie sa se aseze pe pat pentru ca altfel primul nu poate trece. Si cum inainte de culcare te mai agiti pe la toaleta am facut rocada asta de cateva ori fara sa ne plictisim. Dar la orizontala e destul loc. Paturile sunt generoase desi esti intr-o cuseta iar pernele si paturile comode. Cu caldura n-am avut nici o problema desi am avut senzatia de frig de cateva ori in noapte. Nu mi-e nici acum clar daca am visat sau nu. Ea nu s-a plans decat ca a mancat prea mult.

Dimineata si-a dat mana cu noaptea si ne-a patruns linistita prin fereastra strajuita de perdelele maro. Eram entuziasmati sa vedem ce e afara. Am dat perdeaua la o parte si am putut vedea o parte din padurea ce se intinde in sus pe dealuri. Apoi am iesit pe coridor si ne-am uitat inspre intrarea in curte. Cateva locomotive pozau in muzeul in aer liber, mai departe 2 mocanite scoteau fum gros pe cosuri si cativa oameni misunau deja pe afara. Din cand in cand un suierat de locomotiva ne intrerupea reveria. Am mers la micul dejun mai tarziu decat intentionasem. O iritare de la lentilele de contact ne-a tinut pe loc ceva vreme. Dar in vagonul restaurant nu era nimeni. Nici macar domnisoara din prima zi ori bucatareasca. Eram convins ca micul dejun se serveste de la 8:30 si nu la 8:30 – ori 9:30 cat era atunci ceasul dar singura mancare erau vreo doua boluri cu doua tipuri de cereale. Fara lapte la indemana am luat doar cateva bucatele intr-un servetel ca sa rontaim pe mocanita. Problema mai mare era ca nici cafea nu am gasit si noi nu prea suntem oamenii care incep ziua fara cafea. Am mers in compartiment sa ne strangem lucrurile si dupa cateva minute domnisoarea din prima zi ne bate la usa si isi cere scuze pentru ca a intarziat. Am prins trei tartine delicioase – zice Ea – si doua pahare de plastic cu cafea. Daca pesmetii nu-s inmuiati in lapte nu ma incurc sa beau cafeaua – dar am apreciat gestul.  Oarecum!

Mocanitele suiera de zor. Domnisoara suna pe cineva pe mobil si ne zice ca in vreo 20 de minute pleaca si a doua mocanita. Punem bagajele in masina si mergem sa ne luam bilete. Care bilete, spre deliciul nostru aratau fix ca cele ale CFR-ului de altadata: mici si de carton mai gros, maro la culoare (vezi in poze). Mai putin delicioas a fost cand a trebuit sa platim totul. In naivitatea mea am crezut ca pachet inseamna cazare in hotelul-tren, cina, mic-dejun si calatoria cu mocanita … pentru doua persoane. Pur si simplu nu mi-am imaginat ca are sens ca un compartiment sa fie ocupat de mai putin de 2 persoane. Daca le aduni pe toate e greu sa crezi ca totul poate costa 171 Lei pentru doua persoane dar pana in momentul in care am platit, dintr-un motiv sau altul, asta mi-a fost crezul. Nu aveam atat de multi bani la noi asa ca am platit cu cardul. Da, POSul functiona, in ciuda temerilor domnisoarei de la casa de bilete, noi ne-am primit biletele – alea mici dragute, maro si de carton – si ne-am urcat in ultimul vagon al trenului. Prea inspirati n-am fost dar va zic dupa ce plecam.

Am plecat usor, usor din curtea-gara. Vagoanele de lemn se zgaltaiau si scartaiau prelung si ritmic. Doua mari compartimente cu bancute de lemn si ferestre generoase erau in fiecare vagon. La fiecare capet cate o soba incalzea fiecare din compartimente. Undeva pe langa soba un mesaj doar in romaneste mentiona pe un ton poruncitor ca sobele vor fi alimentate cu maxim un brichet pe durata calatoriei. Mi-a adus aminte de mesajul din WCul trenului hotel – el cerea sa nu se arunce produse de igiena – care era in germana, engleza si romana si n-am putut sa nu ma gandesc ca, se pare, doar romanul e preocupat de numarul de bricheti in schimb cei si nemtii si englezii au alte planuri cu produsele lor de igiena personala. Sobele nu faceau teribil de multa caldura decat daca stateai in apropierea lor. Dar era haios sa vezi cum scoate vagonul fum si pe la un capat si pe la celalalt in concurs parca cu mocanita. In compartimentul nostru erau foarte multi artisti. O gasca de prieteni inarmata cu smartphonuri si doua aparate de fotografiat faceau de zor exercitii pe geamurile care aveau neinspiratia sa se deschida la fiecare strigat de “uau”. Soba nu facea insa fata sa reincalzeasca compartimentul suficient de rapid asa ca frigul ne-a fost multa vreme companie.

Dupa cateva minute de la plecare, nasul – un tanar probabil sub 30 de ani – vine si ne cere biletele. Ne ofera cate un paharel de palinca sau afinata – cu siguranta din alta sursa, mult mai buna decat cea a restaurantului – la alegere, pe langa cateva informatii banale despre calatorie: “vom face trei opriri, doua pentru toaleta si una pentru a alimenta mocanita cu …”. Ma plictisesc sa il ascult si ii refuz politicos si licorile pentru ca eram soferul de serviciu. Imi raspunde glumind ca cineva mereu sufera. Compasiunea lui primeste un zambet si el pleaca catre paharul urmatorului calator. Mergem prin Viseu, pe malul Vaserului in sus pe munte. Casele satenilor ne zambesc semete de pe o parte si de cealalta a caii ferate. “Mandrii oameni, mandre case”, gandesc eu doar pentru mine, admirand micile palate. Nu vezi peste tot case asa frumoase, construite cu gust si atat de ingrijite. Dar in Viseu si in satele de langa vezi. Vaserul serpuieste pe langa noi si dupa putin timp ne da de baut. Oprisem pentru prima data de la plecare si vagonul nostru era fix in fata unui magazin mixt. Ea merge sa cumpere apa si pufuleti. Aseaza produsele pe tejghea si cineva ii spune: “3 lei.”. “Toate sunt ale mele.”, exclama ea in semn ca vrea o recalculare. “1 leu, 1 leu si 1 leu”, raspunde vocea din spatele teghelei aratand spre cele doua sticle de apa si spre punga mare de pufuleti. Eu cred ca e greu sa gasesti astazi pe cineva ca sa nu vrea sa iti vanda ceva mai scump decat face dar aici, in magazinul asta mixt, nu a fost cazul. Apa vine din Vaser, scrie pe eticheta, si mai e si imbuteliata in Viseu, poate chiar in curtea magazinului mixt.

Ne indepartam de sate si acum casele sunt tot mai rare. Uneori calea ferata aproape ca tine acum loc de pridvor. Sau sprijina un pod care se deschide spre sina cu o mica portita. Geamurile aburesc din cand in cand dar putem vedea usor Vaserul inghetat pe aici si pe dincolo. Gasca de artistii nu scapa nici un cadru cu telefoanele mobile. Nu e alb decat pe alocuri si ne gandeam ce frumos ar fi fost cu zapada. Dar brazii, muntele, Vaserul, curbele pline de fumul si aburul mocanitei si vagoanelor ne trimit la visare si uitam si de frig si de lipsa zapezii. Facem o noua oprire si coboram din vagon sa vedem mocanita. O cunoastem pe Ioana care are un colier pe care scrie 150 de cai putere, viteza maxima 30 de kilometri pe ora si locul nasterii, Resita. E toata neagra, scoate mult fum si fluiera des. Vagoanele sunt aproape toate vopsite in verde si galben si cu inscrisuri in germana si ocazional stampilate cu gara de domiciliu: Viseul de Sus. Langa un vagon oamenii stau buluc si inteleg ca se dau gogosile sau prajiturile pentru care ai primit voucher. E prea multa lume si mergem inapoi in tren. In scurt timp plecam. Nostalgic, suieratul mocanitei grabeste si ultimii oameni ramasi pe afara. Trecem pe langa o pepiniera, prin vai largi unde Vaserul se rasfata, si uneori razant pe langa muntele cu muschi galben de pamant. E o coregrafie reusita a naturii si a omului.

Ajungem la Paltin. Coboram din tren si imbratisam soarele. Intr-o poiena vasta cateva cosuri in care ard lemne incalzeste deja oamenii veniti cu prima mocanita. O terasa acoperita te invita sa mananci pe banci mari de lemn. Mai incolo inca o terasa vinde bauturi si mancare si inca una tine loc de depozit pentru mese si scaune folosite probabil pe vreme mai calda. Dupa calea ferata usor in sus pe un damb, un muzeu micut langa alte mese de lemn e pus pe planul nostru spontan. Mai departe se vad semne catre toalete. Ne asezam la coada sa ne luam de mancare. Coada creste si in latime si in lungime cu oameni care mai de care mai infrigurati. Ajungem destul de greu la casa, platim pentru niste mici, dam 2 vouchere pentru ceai si primim unul pentru mancare. La doi pasi mai departe aratam voucherul de mici si suntem rugati sa asteptam. Ne asezam usor intr-o parte, la vedere, si ne bem ceaiurile. E incredibil de frig. Daca nu te misti pur si simplu ingheti. O doamna ma impinge, isi cere scuze ragusita, si striga la o domnisoara sa ii umple o sticla cu bautura. Oamenii trec pe langa noi si merg sa isi ia portile de carnati care sunt serviti mult mai rapid decat micii. Ne punem din nou in rand si asteptam sa fim serviti. Vreo 20 de mici sfaraie pe un gratar in fata noastra. Ma tot gandesc la micii de la Muzeul Satului din Sibiu. Cate 4 ori 6 odata micii dispar de pe gratar. Mai agit din cand in cand voucherul iar cate una din cele doua fete care servesc ma privesc gales dar nu ii spun nimic. 8 mici, 4 mici, 0 mici. Ma uit la gratarul gol, ma uit la voucherul de pe tejghea, ma uit la fetele care servesc. Aceleasi priviri dar mai putin galese. Nici una nu zice nimic desi e clar ca nu mai au mici si nici nu intentioneaza sa mai faca. Ii spun ca vreau sa mananc totusi ceva, chiar daca nu mici si primesc vreo 3 carnaciori. Ma retrag frustrat la ultimul colt de soare dupa aproape de ora de asteptat. Mainile imi sunt atat de inghetate incat abia pot sa tai carnatii. Picioarele imi sunt deja atat de reci incat nu mai am incredere ca ma pot sustine. Ea revine de la toaleta si vrea sa se aseze langa mine. O voce de fochist imediat: “Haida, domnu’! Ca plecam!”.

Plecam intr-adevar dupa o ora de asteptat, fara sa fi vazut muzeul si fara sa fi apucat sa ne incalzim cumva, undeva. Gasca de artisti e in continuare vesela dar mai obosita si implicit mai tacuta. Mocanita coboara agale catre Viseu si ofera spectaculoase vai de fum prin curbele scobite de Vaser. Ne punem picioarele inghetate pe bancheta din fata pentru ca macar curentul rece de jos sa ne mai ocoleasca. Dupa vreo jumatate de ora stangul e din nou in forma iar dreptul isi revine rapid. Facem mai putine opriri la intors si in jur de 15:30 ajungem inapoi in Viseu. Mergem sa vedem ce putem sa ne cumparam de la cafebarul-muzeu elefant. Cele doua fete cu priviri galese care serveau in Paltin sunt acum aici. Primim doua gogosi pentru voucherele ramase si ne luam cate o cafea. Aruncam un ochi in micul muzeu al Holocaustului care spune povestea prigonirii localnicilor. E o camera mica, frumos aranjata si cu mare incarcatura emotionala. Ne intoarcem in curte si ne plimbam printre locomotive. E chiar si una electrica in muzeul in aer liber.

O mica nota de subsol

Mocanita din Viseu e pomenita pe TripAdvisor si recomandata de multa lume. Inclusiv prieteni apropiati au fost acolo si mi-au recomandat sa merg. Tendinta mea e de a fi mai critic cu lucrurile care primesc atat de multa reclama. Dar trebuie sa recunosc ca am ramas cu o impresie buna in ciuda unor evidente neajunsuri. Chiar si pentru cel mai mic magnet pe care l-am cumparat de la ei am primit bon. Gradul de tehnologizare e unul relativ mare comparativ cu alte afaceri: folosesc tablete si calculatoare moderne si plata cu cardul e posibila. Siteul lor e un mic labirint dar daca ai rabdare reusesti sa gasesti ce iti trebuie. Mi-au lasat impresia ca sunt eficienti si prompti – atunci cand sunt prezenti – prin lucruri relativ simple: vouchere, impartirea intre casa (incasare) si servire, cina doar pentru un numar minim de persoane (4 desi noi am fost doar doua dar probabil s-a datorat sarbatorilor), produse de calitate (de exemplu, cafetiera parea un model scump deci probabil durabil) si marketing si prezentare bune (biletele de tren, voucherele incluse in pret, sezlonguri, cosurile in care au facut focul la Paltin). Pe ansamblu experienta e una pozitiva si eu sper sa ma pot intoarce acolo si intr-o vara.


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments