Atitudine

Doamna inginera e de fapt o generatie lasata uitarii


Doamna inginera lucreaza la o fabrica de confectii dintr-un oras mic dintr-o zona saraca a Romaniei. A ajuns acolo tocmai din capatul opus al tarii in urma repartitiilor din perioada comunista, dupa terminarea facultatii. De atunci lucreaza necontenit pentru “patroni”. E o inginera respectata. Doar persoanele apropiate ii spun pe nume. Cei mai multi ii spun doamna inginera. Desigur, sunt mai multi inginere si ingineri in fabrica ei. Sau cel putin au fost. Dar ea asa e cunoscuta si asa i se spune. Asta e iremediabil titlul acordat. Are doi copii plecati in strainatate cu care vorbeste din cand in cand la telefon. Ea i-a sustinut la facultate in Romania dar ei au plecat in strainatate in cautarea unor locuri mai bune. Se apropie deja de 60 de ani. Uneori se gandeste ce o sa faca la pensie. Dar nu prea des. Nu are timp. Fabrica de confectii o tine mai mereu ocupata. Daca vrei sa vorbesti cu ea e mereu disponibila. Dar doar in afara programului, atat cat el permite. Cel mai mult ii place insa sa povesteasca despre fabrica. Stie toate numele si povestile angajatilor ei or ale sefilor ei. Si poate povesti despre fabrica, fara sa se repete, ore in sir.

Fabrica de confectii are propria ei istorie. Din care doamna inginera face parte. Chiar si daca nu vrea ori nu recunoaste, si fabrica si ea sunt acolo de zeci de ani. Stiu tot una despre cealalta. Candva, demult, fabrica producea atat de mult incat era vestita. Astazi sunt doar cateva sectii care se zbat sa produca suficient incat sa acopere si creditele pe care patronii le-au luat. Daca ar fi sa intre intr-un manual de antreprenoriat, fabrica ar intra la capitolul “asa nu”!. E greu in confectii in general pentru ca te lupti pe volum cu tari in care salariul din Romania, asa mic cum e el, inseamna un venit bun sau chiar mare in tarile pe care noi le consideram “din lumea a treia”. Dar nici patronii nu ajuta. Nu par sa aiba o viziune ci doar tupeu si caracter heirupist. In consecinta fabrica nu are un plan solid de afaceri ci doar speranta. De fapt merge tot mai rau de ani de zile fara ca cineva sa fie prea preocupat de viitorul ei. Doamna inginera insa e preocupata. Uneori isi ia de lucru si acasa ca sa termine “planul”. Acelasi plan care iti aduce inevitabil aminte de planurile comuniste. Nu o data s-a intamplat ca oamenii sa fie platiti la negru pentru ca patronii aveau alte planuri pentru profitul fabricii. Nu o data voturi pentru primari sau prefecti au fost cumparate in aceeasi fabrica. Cumparat e o figura de stil caci erai verificat la intrare.

Doamna doctor lucreaza la un cabinet medical intr-unul din cele mai bogate orase ale tarii. Lucreaza acolo de cativa ani buni, de cand a plecat dintr-un spital din acelasi oras. Are un copil care a plecat sa lucreze intr-o alta tara. Ea l-a sustinut la facultate impreuna cu sotul ei. Nu de mult a fost diagnostica cu o boala grea pentru care nu exista antidot. Are dureri mari in fiecare zi. Viata nu e usoara nici cu boala si nici in cabinet. Are in jur de 60 de ani si un spirit vesel. Isi vopseste parul in culori moderne pentru timpurile noastre. Se imbraca la fel. Dar, de fapt, doamna doctor nu e cu adevarat doctor. Desi ceea ce face ar califica-o. E asistenta doctorului cabinetului in care lucreaza. Si e fericita ca le poate da copiilor ceva. Doctorul cabinetului e mai mereu plecat. Atunci cand apare e preocupat sa o scoata pe doamna asistenta la cafea. Nu pentru ca vrea ceva de la ea, nu e o actiune de seducere, ci pur si simplu nu vede un motiv pentru care ar petrece prea mult timp in cabinetul ala in care rar se intampla ceva interesant din punct de vedere medical. Dar uneori chiar se intampla ceva. Si atunci doctorul nu poate face nimic pentru ca e plecat. Si doamna asistenta trebuie sa aiba grija de copii bolnavi. Se intampla atat de des sa fie singura persoana prezenta in cabinet incat copii nu il cunosc pratic pe doctor. Asa ca ea e doamna doctor pentru ca acei copii asta cred ca e. Dar asta nu e singurul motiv. Celalalt e faptul ca doctorul, atunci cand e prezent, e depasit de situatie si nu stie ce sa faca. Ea il sfatuieste cum sa ii ingrijeasca pe copii. Iar el asculta docil pentru ca nu cunoaste altfel. Ea il roaga sa mearga in vizite acolo unde el trebuie sa fie. Iar el uneori o asculta. Ea dramuieste micile provizii ale cabinetului. El abroba indiferent.

Doamna inginera a fost de curand concediata. Nu si-a gasit cuvintele pe care patronii au dorit sa le auda. Ea le-a spus ca norma impusa nu poate fi facuta in timpul cerut in contractul semnat de patroni. Ei au vrut sa auda ca se poate. Si au gasit pe cineva care a putut spune asta. Chiar daca nu demult aceeasi persoana care a spus ca se poate a ratat cateva termene. Consecutiv. Nu a contat experienta de o viata ci o voce care a promis fara sa se tina de cuvant. Vocea care a promis a fost insa mult mai tanara decat vocea doamnei inginere. Oamenii care ar fi trebuit sa lucreze contractul au plecat rand pe rand din fabrica. Au mers la alti patroni care poate chiar au un plan. Dar nu si doamna inginera. Ea a ramas fidela unor patroni nerecunoscatori. Fabrica traieste de o zi pe alta incercand sa isi acopere normele heirupiste. Povestea doamnei inginere nu are un final fericit. Ea ramane un specialist concediat. Un om care a spus ce era de spus dar care nu a gasit oamenii care sa o asculte.

Doamna doctor lucreaza in continuare pentru doctorul ei. Completeaza rapoartele lui, face consultatiile lui, il cheama necontenit la cabinet. Are grija de copii ei precum de copilul plecat peste mari si tari. Dar nu isi poate linisti un gand: de ce doctorul nu face ceea ce a promis ca va face? De ce e singura in cabinetul liceului? Isi raspunde singura depasindu-si norma, atributiile si idealurile. Isi spune ca cineva trebuie sa faca munca doctorului chiar daca e nu e doctor. Telul ei, profilul profesiei nu a fost asta dar cineva trebuie sa o faca. “Nu ai de ales!” isi spune ea jucandu-se cu stetoscopul, “Nu poti sa lasi copii in urma”. Pentru ca tu nu esti doar un patron. Tu esti doamna doctor. Cel putin in ochii, mintea si inzdravenirea copiilor.

As vrea sa iti spun ca doamna inginera si doamna doctor sunt produsul imaginatiei mele. Chiar mi-as dori! Dar nu e cazul. Sunt 2 cazuri reale a doi oameni care se apropie de varsta pensionarii in poate cea mai nefasta perioada tranzitionala din istoria recenta a Romaniei. Dar am fi miopi daca le-am vedea doar pe ele. Nu e vorba doar de doua femei cu experienta. E vorba de multe alte persoane, femei si barbati, in multe alte orase ale tarii, care sunt in aceeasi situatie.

Pentru ei si ele nu exista optiuni reale. Exista doar “te descurci”. Cumva. Visele nu isi au locul in exercitiul supravietuirii. Teluri, dorinte, impliniri, fie ele personale ori profesionale, trec prin filtrul rece al cliseului “merge si asa”! Si suntem atat de inchistati in realitatea rece a lui “mergem inainte” incat nici nu ne mai dam seama ca de fapt nu inaintam ci stam pe loc. Asteptam izbavirea intre doua alegeri si doua anunturi ale statisticii pentru ca am invatat prea mult sa acceptam si prea putin sa cerem. Nu avem curajul sa vedem altfel pentru ca, contextul nostru, la 60 de ani, e un doar un vid al sperantei pentru cei pe care ii lasam in urma.

Mi-e greu sa cred ca la varsta asta ai cu adevarat optiuni cand vine vorba de profesie. Toti patronii, intregul sistem, vrea angajati tineri, apti de munca care stiu sa foloseasca calculatorul, vorbesc limbi straine si muncesc de dimineata pana seara cu aceeasi eficienta. Optional, se spune in profilul jobului, sa aiba spirit de echipa. Care de multe ori se traduce in program prelungit si acceptat conditii decise arbitrar din partea patronilor sau chiar a statului. Dar insusi sistemul, fie el privat sau de stat, e ipocrit pentru ca el insusi nu a pregatit acesti oameni. El pur si simplu a ignorat ceea ce astazi inseamna, probabil, mai mult decat o generatie. Tu si cu mine suntem, macar in parte, rezultatul nefericit al ignorantei, nepasarii si tranzitiei perpetue.

Sistemului nu i-a pasat daca prea multa lume iese anticipat la pensie. Tot lui conceptul de recalificare la locul de munca i-a fost strain. Ce conteaza ca intregi industrii se muta practic pe alte continente ori se inchid pentru ca nu isi mai au rostul intr-o economie moderna? Ce conteaza ca cei mai multi specialisti isi cauta norocul in alte tari si in Romania nu mai raman suficienti care sa pastreze performanta in sistem? Care sa fie modele pentru altii? Care sa ridice standardul? Dar nu e vorba doar de sistem. E vorba si de noi. Nu cred ca putem pune la indoiala ca avem o datorie pentru semenii nostrii. Si nu doar pentru ei ci si pentru generatiile dinaintea lor. Ce am facut noi pentru ei pur si simplu nu e suficient. Nu ajunge sa ne mearga noua bine. Progresul nu inseamna asta. Capitalismul sau orice alt concept al tarilor dezvoltate nu inseamna sa lasi in urma doar suflete pierdute intre o datorie prost inteleasa catre patron si una implicita pentru generatiile care vin si sa inghiti alegerea fiecaruia intr-un cuvant precum tranzitie. Vrem mai mult inseamna si ca vrem pentru cei ce vin dupa noi precum si pentru cei care au fost inaintea noastra. Ciclul parintii cresc copii care sa aibe la randul lor grija de ei ne-a sarit. Si suntem responsabili atat pentru frustrarea noastra dar, mai ales, pentru a lor!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.