centrul orasului Wroclawcentrul orasului Wroclaw, partea vesticaDoi dintre cei 300 de pitici din Wroclaw

Anul trecut am avut ocazia sa merg la o conferinta in Varsovia. N-am apucat sa vad orasul decat din tramvai in drum spre si dinspre prezentari sau seara intre hotel si un bar sau un restaurant. Dar am ramas placut surprins de cateva lucruri: poti plati taxiul cu cardul, oamenii sunt prietenosi si mi se pare ca ne asemenam cu ei, orasul e o combinatie interesanta intre nou si vechi si, pe ansamblu, am avut un sentiment de familiaritate, de deja-vu. M-am simtit cumva ca intr-o Romanie mai bogata! Economic vorbind Polonia e binisor inaintea tarii noastre, dar polonezii pare mai bogati si cand vine vorba de atitudini si mentalitati, desi aici diferenta e mai mica. Dupa o asemenea experienta, cand am primit invitatia de a vizita Wroclaw in timpul Pastelui catolic, impreuna cu cativa prieteni din Berlin si Leipzig, n-am stat prea mult pe ganduri. Mai ales ca anul asta Wroclaw, impreuna cu San Sebastian – un idilic oras de coasta din nordul Spaniei la aproximativ 20 de kilometri de granita cu Franta – sunt capitale culturale europene.

2 cupluri – unul cu doi copii mici – si inca doi adulti pot avea oarece probleme cand isi cauta cazare impreuna desi orasul, cu o populatia de 634.000 de locuitori, ar putea avea rezerve. Nu ne-a iesit asa ca ne-am impartit in doua apartamente la 5 minute unul de celalalt. Unul l-am luat prin AirBnb si celalalt prin Booking.com. Preturile la cazare sunt rezonabile plecand de la 30-40 de euro pe noapte in functie de numarul de stele, dotari, distanta fata de centru si asa mai departe. Transportul in comun pare destul de bine pus la punct dar n-am avut ocazia sa il folosim prea des pentru ca apartamentele erau chiar in centru, acolo unde sunt si cele mai multe obiective turistice.

Wroclaw se afla in sud-vestul Poloniei la aproximativ 170 de kilometri de granita cu Germania si cam 350 fata de Berlin. Pana in capitala Varsovia sunt 365 de kilometri. Fata de München, Wroclaw e la mama naibii la peste 700 de kilometri dar cel mai ieftin tot cu masina ne-a fost sa mergem. Wroclaw are aeroport dar biletele, cel putin cele din München, nu-s teribil de ieftine. Am inchiriat deci o masina, ne-am luat prietenul din Leipzig si am pornit la drum catre Wroclaw. Polonia e in zona Schengen deci trecerea din Germania e insotita doar de indicatorul de pe autostrada care te anunta ca urmeaza sa intri intr-o alta tara. Daca drumul prin Germania e mai degraba autostrada, in Polonia el se transforma in drum express, deci benzile de urgenta lipsesc si exista doar din cand in cand spatii pentru opriri neprevazute pazite de acel haios indicator cu o silueta care sta in fata unei capote deschise (eu mi-l imaginez cascand de uimire sau de somn in fata motoarelor care se repara mai nou din calculator). Benzinariile sunt mai putin vizibile iar stalpii aia inalti cu sigla vanzatorului care se vad de departe pe alte meleaguri, sunt aici mult mai rari. Dar ele exista ascunse pe aici si pe dincolo – aveam sa observ la intoarcere dupa ce la dus fusesem convins ca polonezii au uitat de ele.

Pentru ca ne-am intalnit cu vechi prieteni in excursia asta am favorizat oarecum mic-dejunurile lungi, rasfatul la restaurant si discutiile pe masura. Deci nu am facut un tur foarte cuprinzator al obiectivelor pentru ca discutiile noastre erau obiective in sine. Plus sa ne hlizim inapoi la cei doi copii care ne insoteau. In contextul asta am ajuns in Wroclaw la apartamentul nostru in jur de 6 seara. Un tip simpatic, care rupea substantive pe germana, ne-a prezentat apartamentul si ne-a sfatuit unde sa parcam. Pentru ca urma Pastele ne-a dat si indicatii despre cum sunt deschise magazinele. Un lant de mici magazine are program generos, neasteptat de multe produse si e inchis foarte putine zile in an iar preturile sunt cam ca in Romania. De altfel cursul zlot-euro e apropiat de cursul leu-euro, diferenta fiind de mai putin de jumatate de leu. Am mers sa ne intalnim cu ceilalti prieteni care ajunsesera mai devreme si am facut o mica plimbare prin centru.

De-a lungul istoriei Wroclaw a fost parte din regatul Poloniei, Boemia, Ungaria, Austro-Ungaria, Prusia si Germania. Conform Wikipedia, orasul e unic in Europa datorita mixului de mostenire arhitecturala si se pot observa influentele prusace, austriece si germane. Cateva cladiri poarta amprenta arhitectilor modernisti germani. Cu alte cuvinte daca ai vizitat deja orase precum Regensburg, Nuremberg sau München (dar si altele) o sa vezi destule asemanari. Centrul orasului e destul de mare si e inconjurat, mai mult sau mai putin, de raul Oder si canalul Fosa Miejska, o ramasita dintr-un complex sistem de fortificatii al orasului construit candva in secolul 13. O particularitate a orasului e prezenta piticilor. Ei sunt mici statuete prezente prin tot orasul in diverse ipostaze. De la agatati de stalpi, pana la privind la televizor sau vorbind la telefon si culminand cu o intreaga orchestra de pitici undeva in partea de sud a centrului.

Primul pitic sau figurina, a aparut pe strazile orasului in 2001. El a comemorat Alternativa Portocalie, adica (o parte a) miscarea anti-comunista poloneza. Simbolul miscarii era chiar un pitic. Intr-un alt articol se spune ca e unul din putinele cazuri in lume cand un grup submersiv a fost onorat de autoritatile orasului. De fapt la doi ani dupa ce primul pitic a aparut, primarul de atunci al orasului a creat o camera dedicata – Muzeul Piticilor – in casa Jas si a instalat o mica placa pe usa care ajunge undeva la nivelul genunchilor unui adult (informatiile nu sunt chiar cuprinzatoare in alta limba decat poloneza, dar cam asta am inteles eu). De atunci tot mai multi pitici au devenit locuitori ai orasului iar acum ei sunt peste 300. Se pot cumpara brosuri si harti pentru a ii gasi pe toti (nu sunt chiar usor de vazut din cauza dimensiunilor) sau se pot instala aplicatii pe telefoanele mobile. Dincolo de aspectul istoric pitici au devenit o adevarata atractie turistica si mi se pare o idee geniala pentru a face turul orasului chiar si doar putin mai interesant. Nu ca am tine socoteala dar polonezii din Wroclaw comemorau miscarea anticomunista in 2001 in timp ce romanii (sau macar o parte a lor) aveau sa condamne “explicit si categoric” comunismul, prin Basescu, abia in 2006.

Plimbarea prin centru sau prin istorie face foame. Eram pe una din strazile pietonale din centru si ne-am gandit ca nu are ce sa mearga prost daca ne oprim la primul restaurant pe care il vedem. S-a intamplat sa fie unul cu specific bavarez, culmea ironiei. O domnisoara imbracata in Dirndl (rochie traditionala purtata mai ales in Bavaria) si un tanar in Lederhosen (echivalentul portului traditional pentru barbati) serveau intr-un restaurant linistit cu decoratiuni din lemn masiv. Am comandat mai mult aratand cu degetul in meniu caci chelnerul nostru nu era cel mai fluent vorbitor de limba engleza. Ne-am luat mancare mai mult sau mai putin traditionala, dupa cum am inteles din meniu, precum si bere poloneza iar la sfarsit am cazut de acord ca in zilele urmatoare sa mergem doar la restaurantele recomandate de siteurile specializate. Inutil de mentionat ca restaurantul cu specific bavarez nu aparea pe nici o lista demna de luat in seama. Preturile au fost iarasi comparabile cu cele din Romania, dar daca ar fi sa compar, nu cred sa fi mancat vreodata in centrul Sibiului, fosta capitala culturala europeana, la nivelul asta. Insa mai scump, da.

A doua zi am luat micul dejun impreuna intr-unul din apartamentele noastre, cel impanzit de jucarii pentru copii. Apoi am plecat la o plimbare pe drumul bisericilor. In Wroclaw nu exista un astfel de drum – probabil si pentru ca sunt atatea biserici si catedrale inca s-ar chema piata si nu drum – dar exista, dupa cum ai inteles deja, foarte multe biserici. Din nou, parca ai fi in Romania. Doar ca aici religia majoritara nu e ortodoxa ci romano-catolica. Era un trafic mare pe usile bisericilor si aproape toti cei care nu erau turisti tineau in maini mici cosulete cu oua si flori si erau imbracati de sarbatoare. Era o incantare doar sa vezi forfota de cosuri care mai de care mai aratoase. Si era dragut sa vezi cosurile in mainile tuturor, de la mic pana la mare. Promenada ne-a purtat apoi printre noi si vechi cladiri care asteptau parca cu nerabdare si sobrietate, mai ales in casele Domnului, sa intri si sa le admiri. Uneori am dat curs invitatiei nerosite si am descoperit picturi sfasietoare, gradini de palate, case de caramida, sculpturi haioase (dincolo de pitici), universitati si bibliotecile lor si, ocazional, zgarie nori, centre de birouri, magazine, cafenele si restaurante. Noi am vazut, date fiind obiectivele noastre, putin din oras, dar chiar si putinul asta ne-a incantat simturile.

Una din opriri a fost la Hala Targowa. O cladire veche de mai bine de un secol si construita pe vremea cand orasul facea parte din Germania. Taranii, dar nu numai, vin aici sa isi vanda marfa si gasesti cam orice iti trece prin minte de la flori, fructe si legume pana la dulciuri si produse de artizanat. Pentru ca urma Pastele, multe mese erau ocupate cu cosulete si oua vopsite. Cateva din standurile de dulciuri, prin forma si culorile lor, m-au facut sa ma gandesc la comunism si la anii imediat dupa revolutie. Daca treci raul Oder catre nord ajungi pe insula Wyspa locuita odinioara de 1500 de oameni. Multi oameni dupa standardele vremii. O singura strada traverseaza insula dar de pe ea poti ajunge la una din bibliotecile universitare, biserica gotica Sfanta Ana, biserica baroca Sfintii Chiril si Metodie sau moara de apa Maria. Daca treci podul Tumski ajungi la alte biserici si catedrale. Am zis deja ca asta e drumul bisericilor? Interiorul Catedralei Sfantul Ioan Botezatorul, la doar cateva sute de metri, merita o privire: coloanele de sustinere de pe fiecare parte lasa impresia unui zid de cetate. Efectul e puternic accentuat de steaguri, panglici si decoratiuni si uite asa obtii o cetate intr-o biserica … Daca mergi mai departe pe langa raul Oder in cateva minute vei observa podul Grundwaldzky. Nu e cel mai mare pod din Wroclaw dar probabil e cel mai albastru. La extremitati cablurile uriase par sa se desprinda din pamant si te pun un pic pe ganduri daca sa mergi mai departe. Exista 100 de poduri astazi in Wroclaw. Cu 200 mai putin decat erau inainte de al doilea razboi mondial. Dar polonezii nu au avut prea mult de ales.: prin oras trec 6 rauri.

Spre dupa-amiaza aveam nevoie de cafea si ceva de mancare. Am luat un tramvai – pentru care bilete am platit direct cu cardul la automatul din statie – si ne-am intors in buricul targului. Am “descoperit” apoi o cafenea pe unul din siteurile specializate de care vorbeam mai devreme si ne-am petrecut acolo cateva ore sorbind o cafea pe care Starbucks n-ar putea sa o prepare nici intr-o mie de ani. Ne-am retras apoi la un bar cu personalitate din piata centrala asteptand sa ne regrupam cu totii ca sa mergem sa luam cina. Care cina binenteles ca s-a petrecut tot la un restaurant “descoperit”. Era plin si a trebuit sa asteptam cateva minute. Suficient cat barmanul sa ne ofere un mic shot si sa ne tina companie placuta. Apoi ne-a oferit un mic separeu, o oaza de liniste in restaurantul plin, dar, mai ales, locul ideal in care sa probam fiecare din farfuria celuilalt. Mancarea a venit greu dar insotita de zambete si o atitudine degajata. Pentru un restaurant din top 10 in Wroclaw – voturile sunt date de clienti – mancarea nu a fost extraordinara insa a fost foarte buna. Desi gazda noastra ne avertizase ca berea nu e buna prin comparatie cu cea din locul de unde veneam noi, Bavaria, mie mi-a placut. Si nu ma refer doar la cea de la restaurant, care era bere la tap, ci si la cele pe care le-am baut in apartament, adica la sticla. Un vin polonez nu am reusit sa probam pentru ca cele doua restaurante pe care le-am vizitat nu aveau vinuri poloneze. Am plecat din restaurant tarziu dupa ce ultima comanda a fost luata. Ne-au spus ca fac curatenie dar nu ii deranjam daca mai stam. Mi-am adus aminte inevitabil de Romania si am apreciat asemanarea, dar si de Germania unde asa ceva e practic de neinchipuit.

A treia zi, duminica, am inceput cu deja traditionalul mic-dejun impreuna. Am ciocnit oua si am tras de timp ca intre prieteni. La un moment dat am plecat din nou la plimbare. In tura asta am mers in partea de sud unde canalul Miejska si parcurile din jurul lui creeaza un ambient perfect pentru mers agale, facut poze si povestit. Tot el, canalul, iti creeaza impresia ca acolo orasul se imparte: in interior, orasul vechi cu monumentele lui nobile, jertfe oferite istoriei, pe exterior, viata moderna cu luxul, capitalismul si complexitatea ei noua. Platesti tribut pe unul din cele trei poduri si alegi intre cele doua lumi. Dar nu e o decizie usoara caci lumile nu se intersecteaza doar ocazional ci, mai mult, nici una nu are valoare fara cealalta. Am trecut si noi un pod si am mers sa vedem gara Glowny. O cladire neasteptat de atragatoare, foarte asemanatoare unui palat. Interiorul, nu atat de luxos, dar cu siguranta cu personalitate: prin ferestrele caselor de bilete, incadrate in lemn, aproape ca poti vedea mersul trenurilor de odinioara, tavanul inalt in forma de potcoava te trimite inapoi in timp, iar pe sine stationeaza trenuri noi si vechi printre indicatoare luminoase care te aduc, doar pentru o secunda, inapoi in prezent. E, cred, una dintre cele mai originale gari din cate am vazut.

Seara am mers din nou la restaurantul “descoperit”. Nimeni nu avea chef de experiemente si cu o seara inainte ne declaraseram multumiti. Dar de data asta tratamentul a fost altul. Am primit o masa langa usa si pe langa cei doi copii neentuziasmati de frigul de afara mai erau si cativa adulti. Am decis singuri, caci cumunicarea era o problema, sa ne mutam la masa la care fusesem cu o seara inainte si care era, intamplator, libera. Dar miscarea noastra nu a fost primita cu aceleasi zambete precum in ziua precedenta. Atitudinea de om jignit a continuat cam toata seara, chiar si dupa ce restaurantul nu mai era plin, spre suprinderea noastra. Mancarea a fost insa cam in aceeasi parametri. Merita probabil mentionat ca, cel putin din ce am gustat eu, bucataria poloneza nu e chiar cea mai rafinata. Imi place carnea si am mancat cu plecere din meniul lor bazat oarecum pe carne. Dar am simtit lipsa unei salate, a unui sos, a unor condimente sau a ceva care sa faca halca de carne mai prietenoasa. Un pic cam brut pentru gusturile mele. Din nou, similar cu felul in care cele mai multe restaurante din Romania prepara carnea. Cu deosebirea ca, in Sibiu – fac iarasi comparatia intre doua capitale culturale – mancarea devine tot mai sofisticata si rafinata de la an la an.

Ultima zi nu e prea interesanta. E ziua in care trebuie sa facem cei 700 de kilometri inapoi asa ca incercam sa plecam mai devreme. Mergem la o terasa din mijlocul pietei unde stam vreo 15 minute fara ca macar sa primim un meniu. Mergem la urmatoare si acolo ne asezam fix langa bar ca sa fim siguri ca suntem vazuti. Primim un fel de brunch in farfurie – delicios – si o cafea buna si apoi plecam spre Leipzig. Drumul e mai aglomerat, parca, dar se conduce inca bine. Urmatoare zi e una lucratoare in Germania si multi polonezi se intorc “acasa”. Mergem fara probleme in Polonia si intalnim cel mai lung blocaj in trafic pe care l-am intalnit in 5 ani in Germania. O zi normala in ambele tari.

Polonia nu e pe lista tarilor exotice. Daca spui cuiva ca ai vizitat Wroclaw esti intrebat de ce. Si mi se pare ca se intampla si in Germania si in Romania. Daca nemti ar avea, sa zicem, motive istorice, la noi e o chestiune pe care nu neaparat o inteleg. Dar e o chestiune care ma intristeaza. Am fost de doua ori in Polonia si mi-a placut foarte tare. Vreau sa mai merg si sa mai explorez. Am observat ca ei nu stiu sa (se) vanda sau sa isi atraga clientii precum alte tari obisnuite deja cu turisti, dar lucrurile astea se invata. Daca ne uitam la Sibiu acum cativa ani, vedem acelasi tipar. Wroclaw e capitala culturala europeana anul asta si asta ii va aduce vizibilitate si turisti. Iar polonezii vor invata astfel sa vanda si sa se poarte tot mai bine cu turistii.  Dar dincolo de invatat Wroclaw are deja o mostenire uriasa care merita experimentata, nu e bruta, nu e artificiala ci e fascinanta in sine dar si in comparatie cu asteptarile noastre cand ne gandim la Polonia. Spre deosebire de alte “jurnale de calatorie” am mentionat aici mai multe detalii ca imi sustin argumentul ca Wroclaw in particular si Polonia in general merita vizitate. Do widzenia (la revedere)!

Mai multe poze gasesti pe pagina de Facebook in albumul dedicat articolului.

Jurnal de calatorie

Jurnal de calatorie: Wroclaw, Polonia – capitala cultura europeana


centrul orasului Wroclawcentrul orasului Wroclaw, partea vesticaDoi dintre cei 300 de pitici din Wroclaw

Anul trecut am avut ocazia sa merg la o conferinta in Varsovia. N-am apucat sa vad orasul decat din tramvai in drum spre si dinspre prezentari sau seara intre hotel si un bar sau un restaurant. Dar am ramas placut surprins de cateva lucruri: poti plati taxiul cu cardul, oamenii sunt prietenosi si mi se pare ca ne asemenam cu ei, orasul e o combinatie interesanta intre nou si vechi si, pe ansamblu, am avut un sentiment de familiaritate, de deja-vu. M-am simtit cumva ca intr-o Romanie mai bogata! Economic vorbind Polonia e binisor inaintea tarii noastre, dar polonezii pare mai bogati si cand vine vorba de atitudini si mentalitati, desi aici diferenta e mai mica. Dupa o asemenea experienta, cand am primit invitatia de a vizita Wroclaw in timpul Pastelui catolic, impreuna cu cativa prieteni din Berlin si Leipzig, n-am stat prea mult pe ganduri. Mai ales ca anul asta Wroclaw, impreuna cu San Sebastian – un idilic oras de coasta din nordul Spaniei la aproximativ 20 de kilometri de granita cu Franta – sunt capitale culturale europene.

2 cupluri – unul cu doi copii mici – si inca doi adulti pot avea oarece probleme cand isi cauta cazare impreuna desi orasul, cu o populatia de 634.000 de locuitori, ar putea avea rezerve. Nu ne-a iesit asa ca ne-am impartit in doua apartamente la 5 minute unul de celalalt. Unul l-am luat prin AirBnb si celalalt prin Booking.com. Preturile la cazare sunt rezonabile plecand de la 30-40 de euro pe noapte in functie de numarul de stele, dotari, distanta fata de centru si asa mai departe. Transportul in comun pare destul de bine pus la punct dar n-am avut ocazia sa il folosim prea des pentru ca apartamentele erau chiar in centru, acolo unde sunt si cele mai multe obiective turistice.

Wroclaw se afla in sud-vestul Poloniei la aproximativ 170 de kilometri de granita cu Germania si cam 350 fata de Berlin. Pana in capitala Varsovia sunt 365 de kilometri. Fata de München, Wroclaw e la mama naibii la peste 700 de kilometri dar cel mai ieftin tot cu masina ne-a fost sa mergem. Wroclaw are aeroport dar biletele, cel putin cele din München, nu-s teribil de ieftine. Am inchiriat deci o masina, ne-am luat prietenul din Leipzig si am pornit la drum catre Wroclaw. Polonia e in zona Schengen deci trecerea din Germania e insotita doar de indicatorul de pe autostrada care te anunta ca urmeaza sa intri intr-o alta tara. Daca drumul prin Germania e mai degraba autostrada, in Polonia el se transforma in drum express, deci benzile de urgenta lipsesc si exista doar din cand in cand spatii pentru opriri neprevazute pazite de acel haios indicator cu o silueta care sta in fata unei capote deschise (eu mi-l imaginez cascand de uimire sau de somn in fata motoarelor care se repara mai nou din calculator). Benzinariile sunt mai putin vizibile iar stalpii aia inalti cu sigla vanzatorului care se vad de departe pe alte meleaguri, sunt aici mult mai rari. Dar ele exista ascunse pe aici si pe dincolo – aveam sa observ la intoarcere dupa ce la dus fusesem convins ca polonezii au uitat de ele.

Pentru ca ne-am intalnit cu vechi prieteni in excursia asta am favorizat oarecum mic-dejunurile lungi, rasfatul la restaurant si discutiile pe masura. Deci nu am facut un tur foarte cuprinzator al obiectivelor pentru ca discutiile noastre erau obiective in sine. Plus sa ne hlizim inapoi la cei doi copii care ne insoteau. In contextul asta am ajuns in Wroclaw la apartamentul nostru in jur de 6 seara. Un tip simpatic, care rupea substantive pe germana, ne-a prezentat apartamentul si ne-a sfatuit unde sa parcam. Pentru ca urma Pastele ne-a dat si indicatii despre cum sunt deschise magazinele. Un lant de mici magazine are program generos, neasteptat de multe produse si e inchis foarte putine zile in an iar preturile sunt cam ca in Romania. De altfel cursul zlot-euro e apropiat de cursul leu-euro, diferenta fiind de mai putin de jumatate de leu. Am mers sa ne intalnim cu ceilalti prieteni care ajunsesera mai devreme si am facut o mica plimbare prin centru.

De-a lungul istoriei Wroclaw a fost parte din regatul Poloniei, Boemia, Ungaria, Austro-Ungaria, Prusia si Germania. Conform Wikipedia, orasul e unic in Europa datorita mixului de mostenire arhitecturala si se pot observa influentele prusace, austriece si germane. Cateva cladiri poarta amprenta arhitectilor modernisti germani. Cu alte cuvinte daca ai vizitat deja orase precum Regensburg, Nuremberg sau München (dar si altele) o sa vezi destule asemanari. Centrul orasului e destul de mare si e inconjurat, mai mult sau mai putin, de raul Oder si canalul Fosa Miejska, o ramasita dintr-un complex sistem de fortificatii al orasului construit candva in secolul 13. O particularitate a orasului e prezenta piticilor. Ei sunt mici statuete prezente prin tot orasul in diverse ipostaze. De la agatati de stalpi, pana la privind la televizor sau vorbind la telefon si culminand cu o intreaga orchestra de pitici undeva in partea de sud a centrului.

Primul pitic sau figurina, a aparut pe strazile orasului in 2001. El a comemorat Alternativa Portocalie, adica (o parte a) miscarea anti-comunista poloneza. Simbolul miscarii era chiar un pitic. Intr-un alt articol se spune ca e unul din putinele cazuri in lume cand un grup submersiv a fost onorat de autoritatile orasului. De fapt la doi ani dupa ce primul pitic a aparut, primarul de atunci al orasului a creat o camera dedicata – Muzeul Piticilor – in casa Jas si a instalat o mica placa pe usa care ajunge undeva la nivelul genunchilor unui adult (informatiile nu sunt chiar cuprinzatoare in alta limba decat poloneza, dar cam asta am inteles eu). De atunci tot mai multi pitici au devenit locuitori ai orasului iar acum ei sunt peste 300. Se pot cumpara brosuri si harti pentru a ii gasi pe toti (nu sunt chiar usor de vazut din cauza dimensiunilor) sau se pot instala aplicatii pe telefoanele mobile. Dincolo de aspectul istoric pitici au devenit o adevarata atractie turistica si mi se pare o idee geniala pentru a face turul orasului chiar si doar putin mai interesant. Nu ca am tine socoteala dar polonezii din Wroclaw comemorau miscarea anticomunista in 2001 in timp ce romanii (sau macar o parte a lor) aveau sa condamne “explicit si categoric” comunismul, prin Basescu, abia in 2006.

Plimbarea prin centru sau prin istorie face foame. Eram pe una din strazile pietonale din centru si ne-am gandit ca nu are ce sa mearga prost daca ne oprim la primul restaurant pe care il vedem. S-a intamplat sa fie unul cu specific bavarez, culmea ironiei. O domnisoara imbracata in Dirndl (rochie traditionala purtata mai ales in Bavaria) si un tanar in Lederhosen (echivalentul portului traditional pentru barbati) serveau intr-un restaurant linistit cu decoratiuni din lemn masiv. Am comandat mai mult aratand cu degetul in meniu caci chelnerul nostru nu era cel mai fluent vorbitor de limba engleza. Ne-am luat mancare mai mult sau mai putin traditionala, dupa cum am inteles din meniu, precum si bere poloneza iar la sfarsit am cazut de acord ca in zilele urmatoare sa mergem doar la restaurantele recomandate de siteurile specializate. Inutil de mentionat ca restaurantul cu specific bavarez nu aparea pe nici o lista demna de luat in seama. Preturile au fost iarasi comparabile cu cele din Romania, dar daca ar fi sa compar, nu cred sa fi mancat vreodata in centrul Sibiului, fosta capitala culturala europeana, la nivelul asta. Insa mai scump, da.

A doua zi am luat micul dejun impreuna intr-unul din apartamentele noastre, cel impanzit de jucarii pentru copii. Apoi am plecat la o plimbare pe drumul bisericilor. In Wroclaw nu exista un astfel de drum – probabil si pentru ca sunt atatea biserici si catedrale inca s-ar chema piata si nu drum – dar exista, dupa cum ai inteles deja, foarte multe biserici. Din nou, parca ai fi in Romania. Doar ca aici religia majoritara nu e ortodoxa ci romano-catolica. Era un trafic mare pe usile bisericilor si aproape toti cei care nu erau turisti tineau in maini mici cosulete cu oua si flori si erau imbracati de sarbatoare. Era o incantare doar sa vezi forfota de cosuri care mai de care mai aratoase. Si era dragut sa vezi cosurile in mainile tuturor, de la mic pana la mare. Promenada ne-a purtat apoi printre noi si vechi cladiri care asteptau parca cu nerabdare si sobrietate, mai ales in casele Domnului, sa intri si sa le admiri. Uneori am dat curs invitatiei nerosite si am descoperit picturi sfasietoare, gradini de palate, case de caramida, sculpturi haioase (dincolo de pitici), universitati si bibliotecile lor si, ocazional, zgarie nori, centre de birouri, magazine, cafenele si restaurante. Noi am vazut, date fiind obiectivele noastre, putin din oras, dar chiar si putinul asta ne-a incantat simturile.

Una din opriri a fost la Hala Targowa. O cladire veche de mai bine de un secol si construita pe vremea cand orasul facea parte din Germania. Taranii, dar nu numai, vin aici sa isi vanda marfa si gasesti cam orice iti trece prin minte de la flori, fructe si legume pana la dulciuri si produse de artizanat. Pentru ca urma Pastele, multe mese erau ocupate cu cosulete si oua vopsite. Cateva din standurile de dulciuri, prin forma si culorile lor, m-au facut sa ma gandesc la comunism si la anii imediat dupa revolutie. Daca treci raul Oder catre nord ajungi pe insula Wyspa locuita odinioara de 1500 de oameni. Multi oameni dupa standardele vremii. O singura strada traverseaza insula dar de pe ea poti ajunge la una din bibliotecile universitare, biserica gotica Sfanta Ana, biserica baroca Sfintii Chiril si Metodie sau moara de apa Maria. Daca treci podul Tumski ajungi la alte biserici si catedrale. Am zis deja ca asta e drumul bisericilor? Interiorul Catedralei Sfantul Ioan Botezatorul, la doar cateva sute de metri, merita o privire: coloanele de sustinere de pe fiecare parte lasa impresia unui zid de cetate. Efectul e puternic accentuat de steaguri, panglici si decoratiuni si uite asa obtii o cetate intr-o biserica … Daca mergi mai departe pe langa raul Oder in cateva minute vei observa podul Grundwaldzky. Nu e cel mai mare pod din Wroclaw dar probabil e cel mai albastru. La extremitati cablurile uriase par sa se desprinda din pamant si te pun un pic pe ganduri daca sa mergi mai departe. Exista 100 de poduri astazi in Wroclaw. Cu 200 mai putin decat erau inainte de al doilea razboi mondial. Dar polonezii nu au avut prea mult de ales.: prin oras trec 6 rauri.

Spre dupa-amiaza aveam nevoie de cafea si ceva de mancare. Am luat un tramvai – pentru care bilete am platit direct cu cardul la automatul din statie – si ne-am intors in buricul targului. Am “descoperit” apoi o cafenea pe unul din siteurile specializate de care vorbeam mai devreme si ne-am petrecut acolo cateva ore sorbind o cafea pe care Starbucks n-ar putea sa o prepare nici intr-o mie de ani. Ne-am retras apoi la un bar cu personalitate din piata centrala asteptand sa ne regrupam cu totii ca sa mergem sa luam cina. Care cina binenteles ca s-a petrecut tot la un restaurant “descoperit”. Era plin si a trebuit sa asteptam cateva minute. Suficient cat barmanul sa ne ofere un mic shot si sa ne tina companie placuta. Apoi ne-a oferit un mic separeu, o oaza de liniste in restaurantul plin, dar, mai ales, locul ideal in care sa probam fiecare din farfuria celuilalt. Mancarea a venit greu dar insotita de zambete si o atitudine degajata. Pentru un restaurant din top 10 in Wroclaw – voturile sunt date de clienti – mancarea nu a fost extraordinara insa a fost foarte buna. Desi gazda noastra ne avertizase ca berea nu e buna prin comparatie cu cea din locul de unde veneam noi, Bavaria, mie mi-a placut. Si nu ma refer doar la cea de la restaurant, care era bere la tap, ci si la cele pe care le-am baut in apartament, adica la sticla. Un vin polonez nu am reusit sa probam pentru ca cele doua restaurante pe care le-am vizitat nu aveau vinuri poloneze. Am plecat din restaurant tarziu dupa ce ultima comanda a fost luata. Ne-au spus ca fac curatenie dar nu ii deranjam daca mai stam. Mi-am adus aminte inevitabil de Romania si am apreciat asemanarea, dar si de Germania unde asa ceva e practic de neinchipuit.

A treia zi, duminica, am inceput cu deja traditionalul mic-dejun impreuna. Am ciocnit oua si am tras de timp ca intre prieteni. La un moment dat am plecat din nou la plimbare. In tura asta am mers in partea de sud unde canalul Miejska si parcurile din jurul lui creeaza un ambient perfect pentru mers agale, facut poze si povestit. Tot el, canalul, iti creeaza impresia ca acolo orasul se imparte: in interior, orasul vechi cu monumentele lui nobile, jertfe oferite istoriei, pe exterior, viata moderna cu luxul, capitalismul si complexitatea ei noua. Platesti tribut pe unul din cele trei poduri si alegi intre cele doua lumi. Dar nu e o decizie usoara caci lumile nu se intersecteaza doar ocazional ci, mai mult, nici una nu are valoare fara cealalta. Am trecut si noi un pod si am mers sa vedem gara Glowny. O cladire neasteptat de atragatoare, foarte asemanatoare unui palat. Interiorul, nu atat de luxos, dar cu siguranta cu personalitate: prin ferestrele caselor de bilete, incadrate in lemn, aproape ca poti vedea mersul trenurilor de odinioara, tavanul inalt in forma de potcoava te trimite inapoi in timp, iar pe sine stationeaza trenuri noi si vechi printre indicatoare luminoase care te aduc, doar pentru o secunda, inapoi in prezent. E, cred, una dintre cele mai originale gari din cate am vazut.

Seara am mers din nou la restaurantul “descoperit”. Nimeni nu avea chef de experiemente si cu o seara inainte ne declaraseram multumiti. Dar de data asta tratamentul a fost altul. Am primit o masa langa usa si pe langa cei doi copii neentuziasmati de frigul de afara mai erau si cativa adulti. Am decis singuri, caci cumunicarea era o problema, sa ne mutam la masa la care fusesem cu o seara inainte si care era, intamplator, libera. Dar miscarea noastra nu a fost primita cu aceleasi zambete precum in ziua precedenta. Atitudinea de om jignit a continuat cam toata seara, chiar si dupa ce restaurantul nu mai era plin, spre suprinderea noastra. Mancarea a fost insa cam in aceeasi parametri. Merita probabil mentionat ca, cel putin din ce am gustat eu, bucataria poloneza nu e chiar cea mai rafinata. Imi place carnea si am mancat cu plecere din meniul lor bazat oarecum pe carne. Dar am simtit lipsa unei salate, a unui sos, a unor condimente sau a ceva care sa faca halca de carne mai prietenoasa. Un pic cam brut pentru gusturile mele. Din nou, similar cu felul in care cele mai multe restaurante din Romania prepara carnea. Cu deosebirea ca, in Sibiu – fac iarasi comparatia intre doua capitale culturale – mancarea devine tot mai sofisticata si rafinata de la an la an.

Ultima zi nu e prea interesanta. E ziua in care trebuie sa facem cei 700 de kilometri inapoi asa ca incercam sa plecam mai devreme. Mergem la o terasa din mijlocul pietei unde stam vreo 15 minute fara ca macar sa primim un meniu. Mergem la urmatoare si acolo ne asezam fix langa bar ca sa fim siguri ca suntem vazuti. Primim un fel de brunch in farfurie – delicios – si o cafea buna si apoi plecam spre Leipzig. Drumul e mai aglomerat, parca, dar se conduce inca bine. Urmatoare zi e una lucratoare in Germania si multi polonezi se intorc “acasa”. Mergem fara probleme in Polonia si intalnim cel mai lung blocaj in trafic pe care l-am intalnit in 5 ani in Germania. O zi normala in ambele tari.

Polonia nu e pe lista tarilor exotice. Daca spui cuiva ca ai vizitat Wroclaw esti intrebat de ce. Si mi se pare ca se intampla si in Germania si in Romania. Daca nemti ar avea, sa zicem, motive istorice, la noi e o chestiune pe care nu neaparat o inteleg. Dar e o chestiune care ma intristeaza. Am fost de doua ori in Polonia si mi-a placut foarte tare. Vreau sa mai merg si sa mai explorez. Am observat ca ei nu stiu sa (se) vanda sau sa isi atraga clientii precum alte tari obisnuite deja cu turisti, dar lucrurile astea se invata. Daca ne uitam la Sibiu acum cativa ani, vedem acelasi tipar. Wroclaw e capitala culturala europeana anul asta si asta ii va aduce vizibilitate si turisti. Iar polonezii vor invata astfel sa vanda si sa se poarte tot mai bine cu turistii.  Dar dincolo de invatat Wroclaw are deja o mostenire uriasa care merita experimentata, nu e bruta, nu e artificiala ci e fascinanta in sine dar si in comparatie cu asteptarile noastre cand ne gandim la Polonia. Spre deosebire de alte “jurnale de calatorie” am mentionat aici mai multe detalii ca imi sustin argumentul ca Wroclaw in particular si Polonia in general merita vizitate. Do widzenia (la revedere)!

Mai multe poze gasesti pe pagina de Facebook in albumul dedicat articolului.


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.